În anul 1951 fabrica de telefoane „Vestitorul” a devenit Întreprinderea de echipament electrotehnic, București (Electromagnetica).
În anul 1930, în plină criză economică mondială, guvernul a concesionat serviciul telefonic trustului american International Telephone and Telegraph – ITT Corporation, New-York, care a înfiinţat Societatea Anonimă pe Acţiuni – STANDARD ELECTRICA ROMÂNĂ S.A., cu capital străin. Tot atunci a luat fiinţă şi Societatea Anonimă Română de Telefoane SA cu capital mixt. La 8 decembrie 1930 Standard Electrica Română SA a cumpărat imobilul şi terenul din Calea Rahovei, nr. 266-270, în suprafaţă de 18.000 mp şi au început construcţiile pentru viitoarea fabrică de telefoane.
În anul 1937 firma americană International Telephone and Telegraph Corporation îşi reorganizează filialele din Europa şi Standard Electrica Română devine STANDARD – Fabrica de Telefoane şi Radio – SA. În anul 1941 fabrica este militarizată, iar producţia fabricii creşte semnificativ în ciuda faptului că, din cauza războiului, au fost întrerupte o serie de importuri de materiale, aparataj şi subansamble.
La 11 iunie 1948 prin decizia Ministerului de Industrie nr. 7420/1948, publicată în Monitorul Oficial nr. 196 din 25 august 1948, întreprinderea este naționalizată și primeşte numele de Fabrica de telefoane „VESTITORUL”.
Ulterior, fabrica a avut şi alte denumiri; astfel, în 1951 întreprinderea s-a numit: ELECTROMAGNETICA - Întreprindere de echipament electrotehnic, Bucureşti. Apoi, între anii 1957–1962 s-a numit Uzina „Grigore Preoteasa”, după care a revenit la denumirea anterioară.
La data naţionalizării, întreprinderea avea 780 salariaţi, ateliere de producţie cu o suprafaţă de 13.608 mp, dotate corespunzător tehnicii de vârf ale epocii. Până la finele lui decembrie 1948 s-au fabricat: 9.000 buc. aparate telefonice automate, 5.000 aparate cu baterie locală, 150 buc. centrale telefonice pentru căile ferate, 13.000 buc. redresoare, instalaţii de semnalizare, precum şi servicii de reparaţie la un important volum de echipament de telecomunicaţii.
După naţionalizare, IEM a fost integrată în lista unităţilor cu profil electrotehnic cu dezvoltare accelerată şi i-au revenit multiple sarcini pe trei direcţii principale:
- Planul de electrificare;
- Automatizarea şi modernizarea întregii industrii a ţării;
- Telefonia, profilul de bază.
DOMENIUL AUTOMATIZĂRILOR a început în anul 1957 prin asimilarea de - Echipamentele de automatizare pentru căile ferate, pe bază de licenţă din URSS, pentru tot ce a însemnat panouri de comandă SCB (semnalizare, centralizare, blocare) la căile ferate.
TELEFONIA, de fapt domeniul de bază al întreprinderii, s-a dezvoltat mult. După naţionalizare, s-a început cu fabricarea de centrale electrice manuale cu baterie centrală (BC de mică şi medie capacitate) pentru hoteluri şi localităţi mici.
În anul 1954 s-au asimilat centrale telefonice automate, tip „pas cu pas”, după proiect maghiar, cu 25 până la 100 linii, pentru mediu rural şi cu 200-900 linii pentru instituţii.
În anul 1957 s-au asimilat centrale Rotary 7A, 7D, 7E.
În 1968 s-a achiziţionat licenţa pentru centrale Crossbar – Pentaconta, Belgia, a căror capacitate maximă pe unitate, putea ajunge la 100.000 abonaţi, cu posibilităţi de interconectare cu alte sisteme telefonice. Zece ani IEM a beneficiat de asistenţă tehnică belgiană, iar exportul centralelor era făcut sub firma licenţiatoare.
În 1962 s-au produs centralele cu sisteme de curenţi purtători, cu o cale - ST1, apoi cu trei căi – ST3, cu 24 de căi ST24, proiect românesc.
În 1980 s-a asimilat sistemul de curenţi purtători tip PC 30-90, exportat în URSS.
Producţia fizică la principalele produse ale IEM a evoluat spectaculos, astfel că în 1980 se raporta producerea a 299.678 buc. telefoane, 310.000 centrale telefonice automate, 85.000 centrale telefonice electrodinamice şi 50.000 redresori.
Până la începutul anilor ’90, în toată ţara s-a montat exclusiv aparatură telefonică produsă la Întreprinderea Electromagnetica.
Pe lângă direcţiile de bază, IEM a mai fabricat şi produse din profilul TRANSMISIUNI FĂRĂ FIR, de exemplu aparate radio care au trecut, din anul 1955, la fabrica Radio Popular, devenită uzina Electronica, la IEM rămânând doar producţia destinată armatei. O producţie importantă a IEM au reprezentat-o şi Redresoarele: pentru încărcat baterii şi acumulatoare – 5 familii; pentru alimentarea directă a instalaţiilor de telecomunicaţii – 14 familii; pentru alimentarea instalaţiilor de automatizare – 8 familii şi pentru cinematografie.
În 1989 Electromagnetica avea construcţii cu o suprafaţă de peste 32.000 mp, 7500 salariaţi şi contracte de export în derulare. Totuşi, noua legislaţie şi invadarea pieţii cu telefoane mobile i-a creat dificultăţi. În anul 1991 a devenit societate pe acţiuni şi în 1998 s-a privatizat, salariaţii deţinând 51,5 % din acţiuni. Ca să supravieţuiască, s-a lansat în fabricarea de produse noi: subansamble auto, containere pentru telecomunicaţii, echipamente destinate furnizării şi distribuţiei de energie electrică, renunţând treptat la profilul de bază – telefonia fixă. În 2001 obţine licenţa de furnizare de energie şi în 2007 pe cea de producător de energie după achiziţia unui lot de microhidrocentrale. De asemenea, Electromagnetica a valorificat potenţialul său imobiliar prin amenajarea, modernizarea şi închirierea spaţiilor excedentare. Sub titulatura Electromagnetica Business Park sunt reunite spaţii pentru birouri, depozite, producţie şi servicii care totalizează 32.500 mp cu un grad de ocupare de peste 90%. Ultimul bilanţ contabil din 2018 indică: Cifra de afaceri = 294.566.025 lei, Profit net = 4.823.198 lei, Nr. salariaţi 479.
Referințe
- INDIE ICPE-CA: Revista de istorie a electrotehnicii românești, Vol. 5, Nr. 1-2 (arhivat local)