La conferința „CNIV 2023 - 30 de ani de Internet în România”, care a avut loc pe 27 Octombrie 2023 la Universitatea Politehnica București, Sandra Pralong a contribuit cu un articol intitulat Cum a ajuns informatica românească să fie pe val.
Se spune că „Providența lucrează prin oameni”... Dacă stau să mă gândesc bine, până acum chiar că nimic nu se făcea fără oameni (dar se pare că Inteligența Artificială va schimba curând adagiul ăsta...). De altfel, cred că una dintre marile diferențe de perspectivă între Comunism și Democrație este tocmai aceasta: trecerea de la niște idei abstracte cum că „statul face” (care stat!?) la realizarea că trebuie o implicare personală temeinică că să se miște ceva, cât de mic—sau cât de mare...
Așa și cu Internetul și conectarea României, care a ajuns să fie una dintre cele mai dezvoltate țări din punct de vedere al infrastructurii accesului la rețea și al vitezei de conectare. Numai implicarea unor oameni devotați a făcut posibilă această performanță.
Dar internetul singur, fără un „device” care să-l capteze, e inutil. Iar în 1990, când am ajuns în România de la New York (unde lucram înainte de Revoluție), calculatorul era singurul „device” posibil, nu existau telefoane mobile (abia apăruseră în SUA și erau enorme...). Dar, ce să vezi, în România calculatoarele erau o raritate absolută, extrem de puține și cvasi-inaccesibile public... Și atunci, cum s-a întâmplat minunea ?
Mă întorsesem în țară după aproape 20 de ani în „Exil” (am crescut în Elveția și m-am format în SUA) că să pun la punct vestita „Fundație Soros pentru o Societate Deschisă” (care merită o poveste separată căci a contribuit masiv și cu bani grei la dezvoltarea României în foarte multe domenii, nu doar în IT...)
Pe vremea aceea, Fundația ocupa o camera în sediul Grupului de Dialog Social (GDS) de pe Calea Victoriei (a propos, am revăzut recent această cameră, acum transformată în bar. Cum se schimbă lumea...!). Secretariatul GDS era în camera de alături, iar secretara Grupului era o tânără drăguță, Marina, al cărei șot era inginer-navigator. Între două curse, tânărul soț citea presa în fotoliul din secretariatul prin care defilam zi de zi pentru a intra în „sediul” (camera) fundației.
La scurt timp după ce am ajuns în Bucureșți au venit și cele câteva calculatoare comandate în Statele Unite pentru Fundație, pe care le-am depozitat în secretariatul GDS. „Pot să deschid?!”, a întrebat tânărul navigator îndată ce a văzut cutiile. „Sigur, dacă găsești pe cineva care să le și monteze ar fi grozav”, i-am răspuns.
În secunda doi l-am găsit studiind cu atenție prospectele frumos aliniate pe măsuța din secretariat. A doua zi la fel. Era atât de concentrat asupra fiecărui manual de utilizare că nici capul nu-l ridica atunci când trecea cineva pe lângă el.
Și a treia zi, surpriză! Când am intrat în fundație, pe lunga masă de sticlă din mijlocul încăperii tronau cele 4 calculatoare gri și, alături, imprimanta. „Cine le-a montat?”, întreb. „Eu...” surâde timid Nicolaus (așa îl alintam cu toții pe Nicolai Sandu, soțul Marinei, secretara). Soț care, iată, navigase, fără să știe, într-o nouă carieră.
“Nicolaus, nu cauți un job? Avem nevoie de cineva care să se ocupe de computere și de IT la Fundație, văd că ești serios și aplicat. Dacă te interesează, fă-ți un CV și înscrie-te, facem concurs!”.
În toată experiența mea de lucru cu oamenii, motivația și determinarea de a face o muncă temeinică au fost mai importante decât orice diplomă. Așadar Nicolaus a câștigat concursul. (Pusesem anunț în ziar, o adevărată inovație la acea vreme.)
Nicolaus s-a integrat rapid în mica noastră echipă formată din Alin Teodorescu, Președintele GDS și al Fundației, Vera Câmpeanu, care nu mai e printre noi, Cristina Gheorghe, acum la ONU, și cu mine, pe post de reprezentant al lui George Soros și Co-Președinte. (Mai târziu ni s-au alăturat Anca Harasim și mulți alții).
La scurt timp după ce a venit în echipă, Nicolaus îmi spune: „Știi, m-am întâlnit cu un prieten care predă la Liceul Cantemir și copiii de acolo ar avea nevoie de calculatoare”. Când am auzit de Liceul Cantemir m-a copleșit emoția. Născută în Bucureșți, înainte de a pleca din țară, mi-am petrecut primii ani de viață pe Bd. Dacia, în apropierea Liceului. Revenită după revoluție și ocupată cu treaba, nu avusesem încă timp să revăd Bucureștiul primei copilării. Am fost așadar foarte emoționată și dornică să merg la Liceu cu Nicolaus și Alin, să ne întâlnim cu amicul lui Nicolaus, Prof. Jugureanu.
Viitorul „Laborator de informatică” era o sală luminoasă, cu mese de lemn, exact că cele pe care învățasem în primii ani de școală -- vederea lor mi-a pus un și mai mare nod în gât. Prof. Jugureanu vorbea cu multă pasiune despre cum ar fi că pe aceste mese să se găsească calculatoare pe care elevii să învețe să programeze. Nicolaus era entuziasmat, Alin la fel, iar eu aproape în lacrimi de bucurie la ce se preconiza. Am plecat de acolo să „sărbătorim ideea” (cum ne era obiceiul) și să conturăm propunerea despre acest prim laborator de informatică pe care urma să o supunem Board-ului Fundației.
Propunerea a fost aprobată și au venit calculatoarele rapid. Nicolaus și Radu Jugureanu au făcut minuni montându-le și amenajând frumos sala de clasă.
Câteva luni mai târziu, George Soros a venit la Bucureșți pentru inaugurarea oficială a Fundației. Împreună cu Alin și de conivență cu Nicolaus și Radu Jugureanu, l-am luat pe Soros de la aeroport și am făcut un mic „detur” pe la Liceu în drum spre conferința de lansare. Aceasta urma să aibă loc în Aula Magna a Universității din Bucureșți. (Îmi aduc aminte de toată floarea cea vestită a intelectualității românești și a vieții culturale și artistice, deoarece atunci nu exista nici „societate civilă” și nici „mediu de afaceri” care să fi fost invitate la deschidere. Și îmi amintesc cum o sală întreagă a amuțit perplexă auzindu-l de George Soros care s-a ridicat de la prezidiu, a mers la microfon și s-a prezentat în engleză, iar eu traduceam: „Bună ziua. Mă numesc George Soros și sunt evreu-ungur!”. 500 de oameni au rămas cu gura căscată. Și George a continuat: „Și am venit să vă sprijin că și voi în România să aveți parte de o societate civilă și de o țară democratică, deschisă și prosperă. Tocmai am văzut un laborator de informatică, cu copii entuziaști, care m-au impresionat.”).
Nu mai știu dacă în acel speech George Soros a spus că acesta ar putea fi viitorul României, dar știu că în discuțiile pe care Alin și cu mine le-am avut apoi cu el la New York asta a intuit și a ajutat să se întâmple.
După succesul primului laborator nu a durat mult până când vestea „minunii” înfăptuite de Radu Jugureanu la Cantemir cu sprijinul Fundației a făcut...valuri (normal, nu, cu un navigator că Nicolaus în echipă?!...).
Restul este, cum se spune, Istorie. Laboratoarele s-au înmulțit rapid în toată țara și astfel s-a format prima generație de IT-iști români care, mai târziu, au făcut faima țării în întreaga lume.
Providența, care a făcut din România o „stea” a informaticii pe plan mondial, a lucrat prin acești doi tineri bărbați entuziaști, susținuți de Fundație și de dorința mea de a face o diferență în țara mea natală (dorință temperată pe alocuri de realismul lui Alin care, la un moment dat, i-a spus cuiva despre mine, în fața mea: „Știi cum e Sandra? E ‘ia briceagul, na hectarul, ară!’.”)
Au fost multe hectare și multe bricege ascuțite de minunații oameni ai Fundației. (După plecarea mea în ’93, Alin a continuat programul cu desk-top publishing și tipografii — eu convenisem de la început cu Soros că „jobul meu era să nu mai am un job” ci să las Fundația în mâini 100% autohtone). În nicio țară în care am lucrat vreodată (și am lucrat în multe, din America în Niger, din Franța în Slovacia și din Moldova în Kirghizstan, între altele...) nu am văzut oameni mai devotați, mai gata de sacrificiu pentru a face o treabă bună și mai dedicați că în România! Cu lideri care știu să motiveze, România poate înflori deoarece cred cu tărie că toți suntem gata să luam briceagul și să „arăm” temeinic întreaga țară.
Nicolaus, cel care, autodidact în ale IT-ului, a montat calculatoarele Fundației citind atent instrucțiunile și manualele de utilizare, a demonstrat cum omul potrivit, în mediul potrivit, poate înflori pentru a deveni catalizatorul unei mici revoluții în informatica românească. La fel și Radu Jugureanu, care a știut să identifice sursa de la care se putea scala proiectul lui de suflet la scară națională.
Lucrurile nu se schimbă doar cu idei, ci mai ales cu acțiune, nu cu vise abstracte, ci cu implicare și multă muncă. Iar exemplul răspândirii calculatoarelor în licee, făcut posibil de o mică mână de oameni, stă mărturie pentru cât de multe se pot schimba când ai un țel pe care îl urmezi cu pasiune și devotament.
Margaret Mead, faimoasă antropoloagă americană, spunea: „Never doubt that a small group of thoughtful, committed citizens can change the world; indeed, it’s the only thing that ever has!” [„Nu vă îndoiți niciodată că un mic grup de oameni atenți și dedicați pot schimba lumea; într-adevăr, este singurul lucru care a putut-o face vreodat!”]