Skip to main content

Vlad Țepelea - Contribuția la volumul ITC-50: „Amintiri despre ITC”

· 30 minute
Vlad Țepelea

În lucrarea „Un institut pentru istorie. Semicentenarul Institutului pentru Tehnica de Calcul (1968-2018)”, publicată în anul 2018 la editura Excel XXI Books, Vlad Țepelea a contribuit un capitol intitulat Amintiri despre ITC.

AMINTIRI DESPRE ITC
Vlad Țepelea - Șef laborator F19
Cercetător științific principal gr. I

Activitatea mea la ITC a fost cu siguranță o perioadă cu multe experiențe profesionale și umane interesante, de care îmi aduc aminte totdeauna cu plăcere și de care sunt mândru. Am lucrat la ITC, CCAB sau Software ITC timp de 20 de ani fără întrerupere, din 1973 până în 1993, apoi am rămas în aceeași clădire până în 2005.

Comunitatea științifică de la ITC a avut un caracter formator și este definitorie pentru elita informaticii românești a epocii. Era cert o elită, mai puțin încorsetată de restricțiile politice ale momentului, grație unor șefi luminați. O insulă de libertate și normalitate, atât cât era posibil.

Interesant este că eu nu mi-am dorit să ajung la ITC, am vrut să fiu asistent la Politehnică. Împreună cu bunul meu prieten și coleg Trandafir Moisa făcusem un proiect de diplomă „cu realizare practică”, cum se zicea atunci. Era un display grafic cu light-pen comandat de un minicalculator HP2116B în care înfipsesem o placă făcută de noi. Nu prea aducea cu o placă originală, dar funcționa. Funcțiile principale se realizau prin software, care era scris în assembler și încărcat pe bandă perforată. Noi eram foarte mândri de realizarea noastră, nu mai făcuse nimeni display grafic cu light-pen în România. Am considerat, cum era atunci obiceiul, că vom putea rămâne amândoi ca asistenți la Politehnică, la Catedra de Calculatoare. La mine, acest lucru nu s-a realizat, din cauză că șefii de atunci au considerat că dosarul meu politic nu este compatibil cu învățământul superior, așa că atunci când am intrat la repartizare – primul din serie, pentru că eram șef de promoție – am aflat că postul meu s-a desființat. Așa am ajuns la ITC, care era, în ochii mei, următoarea opțiune de calitate. Nu am greșit și nu regret nici acum această opțiune.

A propos de ITC, țin minte că atunci când eram încă elev în ultima clasă de liceu la Liceul Sfântul Sava prin 1965-1966 și mă aventuram până la capătul tramvaiului 5, care era atunci la stația Vlădescu, mergând apoi până la intersecția străzii Ceaikovski cu Calea Floreasca, admiram clădirea nouă din sticlă a IPA. Îmi ziceam atunci că aș avea cel mai mare noroc în viață să pot lucra și eu în acea clădire. De acolo începea Groapa Floreasca, un cartier rău famat, în care elevii de liceu cuminți nu aveau ce căuta.

Secția Specială​

La ITC am dorit neapărat să ajung la Secția Specială a ITC, care lucra pentru armată. Era un fel de compensație pentru faptul că mă consideram nedreptățit din cauza incidentului de la repartizare. Șeful Secției era regretatul Emil Tudor, iar șeful Laboratorului de Echipamente Periferice era Anton Dogaru. Printre colegii de laborator se numărau Dan Roman, cu care fusesem coleg de grupă la Calculatoare, Mihai Tonghioiu, Ovidiu Săvulescu, un mare și respectat specialist al gamei de calculatoare FELIX și alții, o parte din ei erau cadre militare care veneau la serviciu în civil.

Mi s-a dat să învăț pre-cuplorul, o componentă a cuploarelor pentru echipamentele periferice ale gamei FELIX – în secție se făceau mașini FELIX reproiectate pentru condiții militare. Acest pre-cuplor era constituit, în varianta civilă fabricată la FCE, dintr-un sertar standard care se lega pe de o parte la Busul USM (Unitatea de Schimburi Multiplexate) și pe cealaltă parte la logica specifică a echipamentului periferic, conectată în final chiar la interfața echipamentului periferic. Era un design destul de stufos și complex, moștenit prin licența CII, la care partea de periferie era încă în tranziție de la generația a doua de calculatoare la generația a treia. Pentru cei mai tineri, reamintesc că mașinile IRIS-50 fabricate în Franța, care erau licențiate sub numele FELIX în România, erau la rândul lor în momentul licențierii în curs de reproiectare, la origine numindu-se XEROX SIGMA 7.

Pre-cuplorul era o mașină asincronă legată pe busul de mare viteză al USM. Pentru a obține o viteză de transfer cât mai mare, Busul USM era asincron, dar se putea bloca dacă un periferic nu răspundea dialogului de „handshaking” conform specificațiilor. Așa s-a optat probabil pentru acest pre-cuplor, un intermediar știut bun, plasat între bus și logica perifericului. Problema cu învățarea lui era că el nu avea o finalitate clară pentru un neofit, care nu înțelegea bine nici cum merge USM-ul, nici cum merg perifericele. Erau însă disponibile niște note de proiectare făcute de specialiștii de la CII, în format manuscris, presupun că erau cele după care au descifrat și ei la început funcționarea logicii respective. Pentru definirea mai precisă a tehnologiei, reamintesc că plăcile logice de la CII, respectiv fabricate la FCE, foloseau circuite integrate TTL SSI, fiecare placă realizând o funcție standard (de exemplu 2 bistabili, sau un număr de porți NAND). Un sertar conținea 32 plăci, conexiunile fiind făcute pe fundul de sertar prin wire-wrapping. Adaptoarele pentru Busul USM erau niște plăci care ocupau două locuri în sertar, ieșirile către bus folosind tranzistori de putere destul de mare, impedanța cablurilor coaxiale ale busului fiind relativ mică.

Am aflat ulterior că CET-500, primul calculator românesc cu tranzistori cu Germaniu EFT308S făcut de Victor Toma, care se găsea la etajul 6 al ITC, funcționa tot asincron. Se zicea că regretatul Victor Toma era singura persoană care știa să-l depaneze, ajustând cu condensatori potriviți ca valoare întârzierile semnalelor care variau aleator în timp. Oricum, orice penetrare în acel laborator era o experiență specială, pentru că era foarte liniște și parcă erau și perdele la ferestre, iar în afară de halatul alb pe care îl purtam toți atunci la serviciu, cei de acolo purtau la institut altă încălțăminte decât cea de oraș, sandale decupate, într-o modă pe care am văzut-o apoi la un institut de la Berlin în RDG.

Din motivele expuse, pre-cuplorul nu era de loc ușor de înțeles, mai ales că nu făcusem școlarizare, așa cum au făcut cei care au preluat licența inițial. Avantajul era că nu eram totuși foarte presat de timp, așa că într-un târziu am reușit să înțeleg cum merge și am realizat un cuplor pentru un perforator de bandă FACIT pe care îl aveam în laborator. A intrat într-un singur sertar, în cel cu pre-cuplorul mai era loc liber și echipamentul nu necesita o logică prea complexă, fiind un echipament mai simplu, numai de ieșire. Am aplicat două mici inovații personale: reproiectarea plăcilor de interfață cu busul USM realizate acum complet cu circuite integrate (fără tranzistori discreți) și implementarea funcțiilor specifice perifericului printr-o logică sincronă folosind conceptul ASM (Algorithmic State Machine), învățat dintr-o carte pe care mi-o dăduse prietenul meu Trandafir Moisa.

Cuplorul meu de perforator de bandă mergea foarte bine și eram foarte mândru că-i dădusem de hac. În plus, schema mea de circuite de recepție/comandă pentru busul USM fusese adoptată ca soluție standard la calculatoarele compatibile cu gama FELIX produse pentru armată.

Apare acum oportunitatea adăugării unui periferic asemănător cu perforatorul de bandă la calculatoarele FELIX. Colegul meu Dan Roman reușise să inițieze o colaborare cu firma germană ARISTO, care fabrica plottere cu suprafață mare de desen, echipamente absolut necesare pentru CAD, un domeniu nou și de mare interes la acel moment.

Fac și eu parte deci din echipa care a conectat acest plotter la mașinile FELIX și adaptez cuplorul meu pentru perforator de bandă ca să devină cuplorul pentru plotterul ARISTO. Totul merge foarte bine, un alt coleg face o adaptare software și astfel Dan Roman, Sandu Mustea și cu mine putem prezenta la TIB-76 noul echipament plotter ARISTO cuplat la un calculator FELIX C-32. Adevărul era însă că FELIX C-32 nu era destul de rapid ca să calculeze un desen pe loc și atunci tot ce făceam era că trimiteam către plotter un șir de caractere care comandau desenarea unui triunghi rotitor. Oricum, era foarte spectaculos și erau o grămadă de vizitatori.

text

Foto: TIB '76; de la dreapta la stanga: Dan Roman, reprezentant 1 ARISTO (RFG), reprezentant 2 ARISTO, Mihai Popescu, Vlad Țepelea, Sandu Mustea.

Am continuat apoi experiențele cu cuploare pentru echipamente periferice noi și am primit o comandă pentru realizarea unui cuplor pentru o unitate de scriere/citire pe casete magnetice DARO, făcută în RDG. Acest model de unitate de casetă magnetică, similară mecanic cu casetele obișnuite pentru muzică, dar cu un alt tip de bandă magnetică, era în exploatare în cadrul trustului de construcții al CFR, se culegeau în țară, la șantiere, date off-line pe casete, care erau apoi trimise la sediul central și încărcate în calculatorul FELIX din centrul de calcul. Aici logica cuplorului era mult mai complicată, având în vedere funcțiile sensibil mai numeroase ale perifericului, dar am avut și de această dată succes și am reușit și cuplarea acestui nou periferic. Am primit apoi și o altă comandă de la un alt client, din domeniul energiei electrice, pentru un cuplor similar.

Între timp citeam cu mult sârg despre noile microprocesoare, primele pe 4 biți, apoi pe 8, 16 și 32 biți, care apăruseră începând cu anul 1971. Am inițiat chiar o colaborare cu firma franceză MICRAL care ne-a lăsat, cu titlu de împrumut, la ITC un calculator realizat cu Intel 8008 împreună cu documentația sa, pe care am studiat-o cu mare asiduitate, în special partea de monitor, un rudiment de sistem de operare. Am reușit ulterior procurarea unui microprocesor Intel 8080 împreună cu unele dintre circuitele din familia sa. Folosind circuitele de memorie și plăcile AUGAT importate pentru calculatoarele militare, am realizat un sistem de dezvoltare pentru sisteme bazate pe microprocesoare Intel 8080, numit SD-8080, la care am cuplat pe rând toate perifericele disponibile în laborator de care am putut face rost: Teletype, cititor de bandă perforată, perforator de bandă, cititor de cartele, unitate de casete magnetice (una americană profesională, alta decât DARO), imprimantă paralelă. Ca resurse software SD-8080 dispunea, în afară de monitor, de un asamblor și de un interpretor BASIC.

O aplicație interesantă a fost realizarea unui interfețe hardware și software pentru cuplarea la SD-8080 a unui spectrometru folosit la Spitalul Fundeni pentru măsurarea radiațiilor gama ale corpului uman. După aceea, doctorii și fizicienii de la Fundeni, care erau de fapt parte a Direcției Medicale Militare, ne-au comandat un calculator specializat pentru antropogamametrie, pe care l-am realizat și l-am numit DCP-8080 (Dispozitiv de Comandă Programabil). Lucrând cu microprocesoare, înțelesesem relativ repede că acestea se pot folosi pentru realizarea prin program a oricărui dispozitiv, lucru care acum este un truism, atunci însă nu era așa evident, majoritatea aparatelor de atunci aveau becuri, butoane și cadrane analogice.

În 1980 șansa îmi surâde prin intermediul fostului meu coleg de la Grenoble, Mircea Dan Dumitrescu. El era atunci șef de serviciu la Electronum, întreprinderea de comerț exterior specializată pe electronică. Îmi propun să merg la Târgul de la Hanovra (atunci CEBIT era o simplă secțiune în cadrul târgului cu caracter mai general) și să expun acolo DCP-8080. În plus, urma să fiu în același stand cu echipa Dan Tonceanu, Bogdan Cocora și cu un calculator CORAL, cel mai grozav model de mini-calculator fabricat în România. Eu am fost cam reticent, mie mi s-a părut că aparatul meu nu prea era de expus lângă CORAL, care era chiar de clasă internațională. Mircică mi-a zis „lasă, coane, că nu-i chiar așa”, iar eu evident nu m-am putut opune, era pentru mine o experiență deosebită și o oportunitate.

Iată-mă la Hanovra, cazat în aceeași cameră, chiar în același pat dublu, împreună cu un inginer de la Vulcan. Cazarea era tocmită, în mod centralizat, de organizatorii standului României, deci cu mare economie. După glumele de rigoare relative la patul matrimonial, am vorbit despre ce expune fiecare la târg. Colegul de cameră Petrică, spre deosebire de mine, care mi-am instalat calculatorul în 10 minute, muncea din greu la târg, pentru că înainte de deschidere a vopsit singur cu mâna o instalație de foraj care venise cu trenul în vagon deschis. Oricum, Petrică mi-a zis că noi aștia cu calculatoarele suntem cam încrezuți, dar cu mine s-a înțeles bine până la urmă. Cel mai amuzant incident a fost că, fiind singur pe stand, la un moment dat a sunat telefonul și am răspuns în engleză unui domn care îl căuta pe Dan Tonceanu și care s-a recomandat a fi de la firma Hughes Aircraft. N-am prea înțeles și l-am rugat să repete, iar când am avut certitudinea că domnul spune într-adevăr că e de la Hughes Aircraft, m-a bufnit un râs prostesc la telefon, atât de ridicolă mi s-a părut situația. De fapt domnul era chiar de la firma respectivă, iar eu am fost reclamat la directorul standului României că am râs de firma Hughes Aircraft. A fost o copilărie din partea mea, am avut noroc că n-au fost și alte urmări.

CCAB​

După înființarea CCAB, care era de fapt fosta Secție Specială a ITC transformată într-o entitate separată, ne-am mutat în clădirea de alături, așa numita IPA nouă. Clădirea era foarte solidă, având în vedere teama generată de cutremurul din 1977, fiind făcută din niște casete prefabricate, care erau depozitate în timpul construcției pe câmpul de lângă ITC, ocupat acum de satul pentru copii. Din păcate, clădirea era foarte prost făcută și prost etanșată și efectiv bătea vântul prin pereții făcuți din profile de sticlă groasă îmbinate. La CCAB am fost coleg cu Cristian Lupu, cu care m-am împrietenit și am decis împreună să propunem la Editura Militară, unde aveam o intrare prin intermediul tatălui său, o carte dedicată subiectului fierbinte al momentului: microprocesoarele. Cristian Lupu a acoperit partea de bit-slice, eu partea de microprocesoare single-chip, iar Emil Purice a scris sub îndrumarea mea partea de software pentru 8080. Nu ne-a venit așa greu, pentru că nu era o compilație din alte cărți, ci realmente o descriere a ceea ce realizase fiecare. Am avut ca redactor de carte pe colonel Dimitriu, care ne-a învățat cu o grijă părintească modul în care se face o carte. Desenele, și erau multe, ni le-a făcut un desenator de mare talent, Gheorghe Dunăreanu, poreclit Tase, cu care eram colegi la CCAB. Am muncit mult, dar am avut satisfacția unei lucrări frumoase, apărute în 1981. Am avut mult mai târziu satisfacția să mi se spună de diferiți domni mai tineri, absolvenți de Automatică, faptul că învățaseră după acea carte.

În anul următor m-a căutat Dan Roman, care era acum șeful laboratorului de Proiectare Asistată de Calculator din ITC și pe cale să devină director științific al ITC. Avea un laborator de elită și un centru de calcul având ca piesă centrală plotterul ARISTO, legat acum la un calculator VAX, situat la etajul 5 al clădirii ITC. Acel centru de calcul era locul predilect de organizare a vizitelor pentru toate VIP-urile care treceau pe la ITC. Se realizaseră mai multe programe foarte bune de CAD, printre care PIX, făcut de Dan Costăchescu și Vlad Bărbunțoiu, care proiecta circuite imprimate, program care se vindea cu un succes nebun la export.

Proiectul PNUD​

Dan Roman mi-a propus să mă mut înapoi la ITC și să preiau laboratorul de CAD. De asemenea, urma să mă ocup de un proiect al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, numit PNUD ROM/82/008. Proiectul viza implementarea unui sistem de conducere a producției la Combinatul Minier Valea Jiului. Era o mare realizare obținerea unui asemenea proiect, care era legat în mod oficial de dezvoltarea industriei extractive, una din prioritățile din programul de dezvoltare a țării, dar care era de fapt un proiect de IT. Pe acele timpuri, cum cuplul prezidențial nu suferea informatica și calculatoarele, era un mod mascat de a da un mare ajutor pentru dezvoltarea sectorului nostru. Sigur, era o anumită disciplină de proiect, project reviews periodice, vizite ale șefilor de la PNUD, ale unor experți, în plus, trebuia să iasă ceva funcțional. Avantajul era că se putea cumpăra documentație, organiza excursii de studii pentru diferite persoane (au fost aproape 60), cumpăra echipamente, publicații etc... toate pe valută forte, altfel greu de obținut atunci. În fond, obținerea programului a fost realizarea principală, executarea efectivă fiind făcută apoi de mine împreună cu alți colegi din ITC, pe care i-am ales pentru profesionalism și seriozitate.

Proiectul s-a derulat pe parcursul mai multor ani, cred că s-a terminat prin 1987-1988 și s-a finalizat printr-un sistem distribuit cu mai multe calculatoare CORAL/INDEPENDENT în Valea Jiului la centrală și la mai multe mine, legate prin linii de teletransmisie, programele de gestiune fiind scrise de specialiștii de la centrul de calcul al CMVJ. ITC-ul a beneficiat de acele burse, cărți, cursuri organizate de experții străini veniți în cadrul proiectului (noi stabileam tematica), PC-uri XT și AT (clone, IBM era imposibil, fiind sub embargo), scanner, imprimantă cu laser (aceasta în condițiile în care orice echipament reprografic avea regim special), un calculator HP care mergea cu UNIX, diferite circuite integrate noi, cataloage etc... Spectaculos pentru acele timpuri era că se puteau aduce foarte repede cărți noi, reviste și alte publicații, chiar și echipamente, satisfăcând curiozitatea și interesul științific pentru domenii noi, cum era Inteligența Artificială. Pe timpul desfășurării proiectului am învățat și apoi am aplicat cu succes o anumită exigență față de experții ONU care ne vizitau. Atitudinea generală pe atunci era că trebuie să te porți frumos cu străinii, relativ slugarnic și că cel mai important lucru este să-i plimbi prin locuri frumoase și pe la restaurante. Dacă nu făceai decât turism cu experții era greu de umplut timpul, nu aveai ce scrie în rapoarte și toți experții aveau impresia că avem ceva de ascuns. De fapt experții erau plătiți din proiect, cu sume care pentru noi atunci erau astronomice, pentru ca să îndeplinească o anumită sarcină bine definită în cadrul proiectului: instruire, consultanță pe subiecte, totul la alegerea noastră. Așa că i-am pus la treabă, le-am stabilit programul și aria de competență cerută și i-am controlat, totul combinat și cu un pic de turism. Experții au ținut cursuri pe subiecte legate de tematica proiectului la ITC sau la CMVJ și toată lumea a avut de câștigat.

Proiectul PNUD era controlat esențialmente de reprezentanța PNUD în România, dar și de MAE român, față de care aveam deci o relație de subordonare. La un moment dat, MAE a solicitat procurarea, pe fondurile lor, dar pe filiera vieneză folosită în cadrul proiectului, a unor PC-uri clonate. Erau primele PC-uri din MAE, nu cred că s-a făcut mare lucru cu ele, cel puțin nu la nivel instituțional. Spun asta pentru că am prezentat ministrului de externe din acel timp mașinile achiziționate și ce pot ele să facă, dar nu mi s-a părut interesat. Domnii de la MAE m-au solicitat apoi să fac parte dintr-o delegație care participa la niște reuniuni de schimb de experiență pe folosirea informaticii în activitatea MAE ale țărilor socialiste. Am fost astfel împreună cu un director din MAE, Nicolae Chiroiu, la o primă ședință la Praga. Cehii erau cei mai avansați atunci din lagărul socialist, țineau arhivele pe microfișe indexate, indecșii fiind stocați și exploatați pe un minicalculator HP. Diplomații lor erau obligați să dea examen de folosire a PC-ului înainte de a fi numiți la post. Am mai fost apoi la o altă reuniune de acest gen, la Havana, în decembrie 1989. Cea mai amuzantă amintire a fost că la plecare, cam pe la ora prânzului, în microbuzul care ne ducea la aeroport erau și niște tineri diplomați sovietici. Când am ajuns lângă aeroport am văzut că nu era nici un avion Aeroflot parcat pe pistă. I-am întrebat la ce oră au ei avionul și au zis ca la ora 11 noaptea. Bine, dar acum e 12 din prânz, am zis. Explicația era că ei veniseră la aeroport după ora Moscovei....

Laboratorul F19​

Am funcționat un timp ca șef al laboratorului de CAD, dar nu pot să spun că ne-am împrietenit foarte mult. Cam prin 1983 a fost creat un laborator nou de „Aplicații cu Microprocesoare”, numit F19, iar eu am fost numit șef al acestui laborator. Acesta a crescut foarte repede cu oameni foarte tineri și foarte talentați, majoritatea absolvenți de Calculatoare. Am avut la un moment dat într-o promoție de la Calculatoare doi șefi de promoție cu media 10 pe linie, Liviu Iftode și Florin Rădulescu.

Ședințele CAER​

Am început de asemenea să fac deplasări la Moscova ca reprezentant național la ședințele din subcomitetul CAD organizate în cadrul CAER pe linia de calculatoare mainframe compatibile IBM (era și o secție pentru calculatoarele compatibile DEC PDP, care era mai dinamică).

De asemenea, mai mergeam la schimburi interacademice, cele mai interesante deplasări erau la un institut de aparatură științifică de la Berlin, în RDG, unde primiseră programul PIX. De asemenea, am fost un pic mai târziu la Tallinn, în Estonia, unde era un institut de informatică al Academiei URSS, foarte bine dotat din punct de vedere preocupări și documentație. Avantajul lor era că aveau la dispoziție toată documentația nouă tradusă în limba rusă – în URSS era o industrie de traduceri foarte bine pusă la punct, nu existau probleme de copyright pe atunci, în plus estonienii făceau rost de cărți și reviste de ultimă oră din țările scandinave, cu care făceau schimburi regulate. Acolo am înregistrat o cotă de simpatie maximă când prin 1987, în plină perioadă sovietică, am propus ca la ședință, care în mod normal se desfășura în rusește, să vorbim englezește, gazdele urmând apoi să redacteze protocolul (procesul verbal, dar i se zicea protocol) ședinței în rusește, urmând ca noi să-l citim și să-l semnăm.

Toate aceste deplasări au avut câteva rezultate cu impact pe termen mai lung. În partea neoficială a ședințelor se făcea schimb de programe piratate și de cărți și documentație copiată la xerox, eu eram în special interesat de programe pentru PC, dar din RDG am luat un sistem de operare UNIX (cred v7) complet cu surse care se puteau compila direct pe DEC PDP-11. Studiul acestor programe și documentații era un reper important pentru laborator, unde se puteau experimenta diferite programe de aplicație și sisteme de operare.

Din păcate, toate eforturile mele de a mă înscrie la doctorat, cu toate publicațiile, cărțile și noul grad științific de CP II obținut nu mă ajută, nu mă pot înscrie la doctorat. La ultima încercare, prin 1985, mi se spune în față să nu mai insist, că nu e secția de cadre de la CC PCR de acord. Cum între timp mai căpătasem o bubă la dosar, nici nu puteam pleca decât în lagărul socialist, deci stagiile organizate prin PNUD în principal în Franța, la un centru de studii care se numea CEPIA, mie nu-mi erau accesibile.

Cu toate bubele mele, am rămas însă șef de laborator și continuam activitatea pentru laborator și pentru proiectul PNUD.

Sistemul de operare U​

Dan Roman a inițiat proiectul „Sistemul de operare U”, care era de fapt transcrierea surselor de la UNIX pe cele trei platforme hardware disponibile la acel moment în România: FELIX (la care lucra laboratorul condus de Corneliu Maschek), INDEPENDENT/CORAL (DEC PDP-11), unde adaptările surselor erau minime, și în fine microcalculatoare compatibile IBM PC (de exemplu FELIX PC), la care trebuia rescrisă o bună parte din sistem.

Ultimul proiect era realizat în laboratorul meu, conducătorul fiind regretatul Liviu Iftode. Liviu a avut în paralel și activitate didactică la UPB, ținând cursul de Sisteme de operare, la care preda de fapt UNIX. Sistemul fiind deschis, cu surse la dispoziție, toate noțiunile de sisteme de operare și mecanismele predate erau ușor de exemplificat, lucru care cu siguranță a reprezentat un factor dinamizator pentru mai multe generații de studenți.

În materie de teme de cercetare, aveam multe teme provenite din proiectele de diplomă ale absolvenților angajați în laborator, care se realizau pe fonduri de „tehnică nouă“ de la centrală. Printre acestea era o bază de date relațională și un editor de text foarte performant care a fost efectiv folosit și în laborator pentru dezvoltarea de programe.

Aplicații medicale​

Tema mea veche, relativă la antropogamamaterie, a fost continuată și mult dezvoltată de către colectivul condus de Niculae Strătică, lucrând tot cu doctorii și fizicienii de la Spitalul Fundeni pentru realizarea pachetului de programe NMA (Nuclear Medicine Applications) destinat pentru programarea tratamentelor în cobaltoterapie.

Stația grafică cu MC68000​

Deplasările mele la ședințele CAER pe linia mainframe, organizate exclusiv la Moscova, la un institut care se numea NIȚEVT, erau cam plicticoase și foarte birocratice. România neavând de fapt mașini compatibile cu seria IBM 360 și mai târziu 370, care erau mainframe-urile după care erau copiate calculatoarele mari din lagărul socialist, nu prea aveam mare lucru de spus, oricum sovieticii erau foarte dominatori în raport cu sateliții, singurii care aveau ceva trecere erau germanii din RDG. În pauze mai făceam însă schimb de programe pentru PC, piratarea acestora fiind un sport la modă în tot lagărul. Cred că pe această filieră am intrat în legătură cu un alt institut de la Moscova care dezvolta o stație grafică compatibilă cu IBM 5080.

Stația era o mașină multiprocesor, foarte complexă față de ce văzusem noi până atunci. Avea procesoare specializate, un procesor de comandă realizat cu un microprocesor Motorola MC68000 și un procesor grafic specializat cu două memorii grafice complete de 1024 x 1024 pixeli color. Pe scurt, putea roti în timp real corpuri geometrice complexe, cu culori, nuanțe, umbre etc... Lucrarea implica atât hardware, cât și software.

Inițial, colegii ruși de la acel institut nu ne-au prea privit cu ochi buni, deoarece, așa cum am aflat mult mai târziu, era încetățenită impresia că românii nu sunt serioși. Aici ne-a ajutat foarte mult fostul meu coleg de facultate de la Automatică Nicu Arcuși, care stătuse mulți ani la Moscova, vorbea perfect rusește și era un foarte bun negociator. Testul suprem la care ne-au supus rușii în perioada de discuții, înainte de semnarea contractului, a fost să spunem cum credem noi că se poate afla cum a fost programat un circuit PLA. Noi de fapt nu lucrasem niciodată cu asemenea circuite, dar am stat cu toții câteva ore și ne-am bătut capul seara la hotel, iar a doua zi am prezentat o soluție care a fost acceptată. De altfel, pe parcursul lucrării am venit cu multe idei, am făcut un sistem de dezvoltare pe care l-am numit emulator, o placă cu memorie proprie care se substituia microprocesorului MC68000. De asemenea, am realizat un dezasamblor și un cross-assembler pentru MC68000. Eugen Georgescu a reușit să dezasambleze și să comenteze/înțeleagă tot software-ul procesorului de comandă, ceea ce nu era de loc ușor, fiind o mașină specializată, deci funcționarea programului era puternic dependentă de arhitectura hardware.

Valerica Țucu a propus instalarea într-un soclu liber din stația originală a unui circuit integrat VLSI numit multiplicator hardware, pe care l-am adus de la București și care a funcționat impecabil. Pe scurt, cu timpul cota noastră de popularitate a crescut masiv și am fost acceptați ca niște colaboratori de nădejde. În ce mă privește, m-am apucat de studiat limba rusă la Universitatea Populară și am făcut progrese considerabile. Colegii ruși nu prea vorbeau englezește, Nicu Arcuși nu putea participa la toate ședințele de lucru, care erau destul de numeroase, așa că am încercat eu să suplinesc partea de limba rusă, combinată cu înțelegerea părții tehnice a proiectului.

Consider că a fost un proiect foarte interesant pentru noi, din punct de vedere tehnic, în plus se câștigau și bani de export, chiar dacă erau ruble.

Proiectul s-a stins de la sine în 1990, oricum obiectivele erau atinse.

Proiectul ELECT’90​

A venit apoi Revoluția în toată splendoarea ei: înghesuit la peretele Bibliotecii Centrale Universitare în Piața Palatului când a explodat petarda la manifestația oficială, apoi de gardă la ITC cu automatele pline cu gloanțe adevărate, admirând trasoarele care plecau către cer din cimitirul apropiat de ITC.

La începutul lui 1990 la CNS – Comisia Națională pentru Statistică – era acum director fostul șef al centrului de calcul teritorial Târgu Mureș, Petru Pepelea, adjunctul său la CNS fiind fostul șef al filialei ITC din Tg. Mureș, Ion Băciulescu. Prin februarie, cred, mă cheamă Ion Băciulescu la el și îmi propune să facem un contract prin care eu cu echipa mea de la ITC să facem informatizarea alegerilor din 20 mai 1990 folosind PC-uri. Am făcut contractul și am botezat acest proiect ELECT’90. A fost cel mai complicat proiect pe care l-am condus, din cauza vizibilității și răspunderii, a timpului limitat și diversității activităților. Am avut la dispoziție 52 zile, dar și o echipă grozavă, toți din laboratorul F19. În acest timp am parcurs următoarele etape: proiectarea arhitecturii generale, achiziționarea și configurarea celor 300 calculatoare PC folosite, realizarea și testarea software-ului, instalarea și testarea legăturilor de date, scrierea procedurilor de operare, instruire şi asistenţă tehnică pentru echipele de la CNS din cele 41 de judeţe care operau nodurile județene, instalarea și operarea directă a nodului de calcul de la Biroul Electoral Central. Accentul era pus pe securitate și pe corectitudinea tratării informațiilor. Totul combinat cu faptul că tot software-ul a fost scris în limbajul C, fără a folosi nimic deja existent, exceptând poate la partea de prezentare grafică. Pe timpul acela nu erau scule de prezentare grafică cu care să poți realiza orice prezentare, așa cum este acum PowerPoint. Apăruse un software numit Story Teller, dar nu avea grafică suficient de puternică pentru ce ne trebuia nouă, așa că prezentările care se dădeau în fiecare seară la televiziune erau fiecare separat făcute de mână. Nu mai spun că se filma cu camera direct ecranul unui PC, totul era analogic la televiziune pe atunci. Dintre colegi, eroul prezentărilor era Sever Sachelarie. Am avut mari emoții și cu algoritmul de repartizare a resturilor (metoda Hondt), care era descris în lege insuficient din punctul de vedere al programatorului, care trebuia să ia în considerare toate cazurile posibile. A fost relativ dificil să convingem legislatorii că trebuie definite și cazurile limită, dar până la urmă, după ce am amenințat cu abandonarea proiectului, am obținut în scris răspunsurile necesare. Echipa și-a petrecut la BEC toate acele zile și nopți, începând cu 20 mai 1990 până la afișarea rezultatelor finale. Acolo aveam serverele, tot PC-uri, dar cu memorie mai mare, legate în rețea locală (Novell pe cablu coaxial pe atunci), ca și calculatoarele dedicate cu modem, care se legau periodic, prin teletransmisie, cu centrele județene la orare de timp prestabilite. La centrele județene se introduceau în cele câteva calculatoare existente acolo datele din procesele verbale definitive provenind de la secțiile de votare din acel județ. Colectarea datelor într-un fișier centralizat județean se făcea cu ajutorul unei dischete de 3,5” cu conținut criptat, care se plimba periodic între calculatoarele de culegere date (la nivel județean nu era rețea locală, era scumpă și nu ar fi avut cine s-o depaneze în caz de probleme). Pentru corectitudine, se făcea o dublă introducere a datelor, a doua fiind numai de verificare. Învățasem acest procedeu din discuțiile pe care le-am avut cu doi ani înainte cu niște experți ONU și împreună cu o delegație de la CNS pe tema realizării recensământului. Evident, pe atunci legături de date specializate, Internet ș.a.m.d., nu existau, se folosesau modemuri de 2.400 bps legate pe rețeaua telefonică guvernamentală, așa-zisul „fir scurt”, unde legătura se făcea printr-o centrală manuală cu operatori. Fișierele de date județene sosite în stațiile care se conectau la nodurile județene se agregau într-un fișier național în serverele de la nivelul central. Important este că totul a funcționat ireproșabil, nu am avut nici o problemă. Am avut chiar o comisie venită oficial de la un județ din Ardeal care a controlat corectitudinea datelor înregistrate la noi, respectiv comparând rezultatele tuturor secțiilor de votare din județul respectiv înregistrate la noi în server cu copii de pe toate procesele verbale de secție ale județului, pe care le aduseseră într-o geantă. Totul era conform. Aveam însă o mare emoție, pe care nu o puteam spune nimănui din afara echipei. Programul de distribuție a resturilor, care trebuia rulat o singură dată după ce se colectau toate datele naționale, nu funcționa. Colegul Cristian Rapauzu, care era autorul acestui program, lucra zi și noapte, dormea pe canapele la BEC și se hrănea cu niște batoane cu susan, care apăruseră atunci. Noi ceilalți nu-l puteam ajuta, el singur știa exact ce făcuse în program, așa că ne mulțumeam să-l încurajăm cât puteam fiecare. Într-un sfârșit, chiar în seara de joi, când trebuiau făcute calculele, după ce datele naționale au devenit disponibile, programul a fost și el gata. Am rulat și am dat rezultatele finale. CNS adusese la BEC în acea seară o mare echipă de statisticieni, care a lucrat toată noaptea și au confirmat corectitudinea datelor furnizate de noi. Noi am fost un pic dezamăgiți de faptul ca CNS nu a avut încredere totală în rezultatele noastre, dar privind retrospectiv, este de înțeles, având în vedere că totul era foarte nou: PC-uri la județe, programe, teletransmisie, servere, toate noi pentru perioada respectivă.

În urma succesului obținut la informatizarea alegerilor, am fost chemați să facem un sistem de votare electronică la Parlament. Am participat la discuții, în final nu am luat acest proiect, cei de la Parlament au preferat un proiect prezentat de respectatul Victor Toma, deși proiectul dânsului era realizat exclusiv prin hardware, parcă spunea ceva și de niște monostabili, iar ce propuneam noi era exclusiv cu microprocesoare și cu programe.

Epilog​

În toate aceste amintiri am încercat să redau cât mai exact ce mi-am adus aminte, numele colegilor și câteva amănunte amuzante. Sunt conștient că această prezentare poate greși prin omisiuni sau alte îndepărtări subiective de la realitatea momentului. Cer scuze celor pe care i-am omis sau menționat incorect.

Le mulțumesc tuturor colegilor cu care am colaborat în toți acești ani și sper ca și ei să-și aducă aminte cu aceeași plăcere despre momentele, proiectele, emoțiile, insuccesele și bucuriile trăite împreună.

Personal Laborator F19 ITC​

  • Vlad Țepelea - șef laborator
  • Emil Purice - adjunct
  • Liliana Moisa
  • Paul Lefter
  • Ileana Lefter
  • Mihai Berindei
  • Olguța Berindei
  • Adriana Neagu
  • Niculae Strătică
  • Flavian Drăgan
  • Florin Raclariu
  • Manuela Ogrinja
  • Sever Sachelarie
  • Dragoș Negoescu
  • Lucia Iancovici
  • Elena Dănescu
  • Liviu Iftode
  • Florin Rădulescu
  • Grigore Precupețu
  • Cristian Rapauzu
  • Gabriela Teodorescu
  • Marin Simina
  • Constantin Socol
  • Eugen Georgescu
  • Doina Istrătescu
  • Mihai Tănăsescu
  • Valerica Țucu
  • Daniel Noroceanu
  • Ștefan Covaci
  • Mihai Mateescu
  • Victor Galiș
  • Daniela Popescu
  • Radu Ispas
  • Ruxandra Dan (Ispas)
  • Irina Ștefănescu
  • Lucian Dăncăneț
  • Marina Arabian
  • George Calcev
  • Liviu Ionescu (ilg)

Persoane care au format apoi colectivul independent de Inteligență Artificială condus de Prof. Cristian Giumale de la Politehnică:

  • Iustin Roșca
  • Dana Roșca
  • Tudor Toma
  • Oana Băltărețu
  • Eugen Ardeleanu

text

Foto: Laboratorul F19 prin anii 1987-1988.

Referințe​