Viorel Darie - Contribuția la volumul ITC-50: „ITC – A doua casă pentru mulți”

5 ianuarie 2024 · 125 minute

În lucrarea „Un institut pentru istorie. Semicentenarul Institutului pentru Tehnica de Calcul (1968-2018)”, publicată în anul 2018 la editura Excel XXI Books, Viorel Darie a contribuit un capitol intitulat ITC – A doua casă pentru mulți.

ITC – A DOUA CASĂ PENTRU MULȚI
Viorel Darie
matematician, analist- programator

Repartiția

Îmi amintesc, era în vara anului 1973, am terminat cei patru ani la Facultatea de matematică din Iași, n-am mai continuat cu anul cinci, eram căsătorit cu Elena și doream să începem serviciul cât mai repede. Și am călătorit cu trenul de la Iași la Timișoara, unde se făcea în acel an repartiția la promoția de matematică, pe toată țara.

Timișoara – oraș frumos, deși Iașul este de asemenea frumos, dar orașul de pe Bega era parcă mai spațios, mai temeinic construit. Sediul în care se făcea repartiția, era la Universitatea de Vest din Timișoara. După ce am admirat frumoasa clădire a nou construitei universități, am găsit sala în care urma să se facă repartiția, iar notele de repartiție erau deja afișate pe un avizier mare. Eram bucuros, aveam 9.80 nota de repartiție, un avantaj mare la alegerea postului. Atunci era regula, că dacă veneau la repartiție soț/soție, ei erau repartizați la nota cea mai mare. Cu aceeași notă de repartiție era și o colega de la Facultatea din Iași, Niculina Pătru-Zegrea, tot cu 9.80.

Ne-am bucurat când pe holul universității ne-am întâlnit cu domnul Radu Miron, decanul nostru de la facultatea din Iași, cu care am făcut și licența la geometrie diferențială.

Dar acum trebuia să alegem un post. Ce era rău, în Moldova nu prea erau două posturi de profesor de matematică în același oraș. Cum eram eu și soția căsătoriți, ar fi urmat să luăm posturi în localități diferite. Dar erau șase posturi la un loc la Institutul pentru Tehnică de Calcul de la București. Mai erau institute în București cu mai multe posturi libere. Unde să alegem? Ne încânta, totuși, să luăm ITC-ul, era mai aproape de preocupările noastre de matematică.

Dar colega noastră, Niculina, avea emoții mari: vroia ea postul de profesor de matematică dintr-un liceu din Suceava, și-i era teamă să nu-l luăm noi, eu și soția, având aceeași medie de repartiție ca și ea. Era o ucraineancă din cele vrednice, învăța bine, fată suplă, frumoasă, înăltuță, ambițioasă, dar cam răutăcioasă, ziceau fetele. Chiar în dimineața când trebuia să intrăm la repartiție, vine ea la mine și zice: avem aceeași medie afișată, dar ia fă tu împărțirea cu trei zecimale, o să vezi că eu am mai mult ca tine. Bine, zic eu, dacă așa crezi tu…

Și-am intrat în sala de repartiție, mai întâi eu și soția, așa era pe listă. Dar cei din comisia de repartiție au văzut că și Niculina are aceeași notă de repartiție, și-au trimis s-o cheme și pe ea în sală.
- Unde vreți să luați voi, ne întrebară cei din comisie?
- La ITC, am zis eu și soția.
- Dar Dvs? o întrebară pe Niculina.
- Postul de profesor de la Suceava.
- Sunt obiecții, probleme? Nu. Atunci să mergeți sănătoși la posturile pe care le-ați ales.

Ieșim din sală. Niculina a izbucnit în plâns. Vroia și ea la București, dar nu se putea, era căsătorită deja cu un profesor din județul Suceava, unde să meargă ea la București? O înțelegeam pe Niculina, dar așa-i viața!

Ei, n-a dus-o rău Niculina la Suceava, a ajuns să predea la Universitate, era și colaboratoare la Filiala ITC din Suceava. Era o fată vrednică, ambițioasă, deși zicea lumea că era certăreață. Și a scăpat Niculina de chinurile din București în ce privește transportul, fie în oraș, fie călătoriile cu trenurile supraaglomerate București – Suceava. A scăpat de acele chinuri de transport serviciu – casă, cu acele monstruoase autobuze cu burduf în care călătorea lumea agățată cu disperare, ciorchine de ușile neînchise ale tramvaielor și autobuzelor. Poate vă amintiți de mașinile „clasice”, cu trasee deviate în fel și chip, datorită construirii metroului, autobuzele 106, 119, 72, 124 sau tramvaiele 27, 26, 14, 13, 50, 5 și câte și mai câte.

După terminarea repartiției, ne-am întâlnit pe holurile Universității cu decanul de la Iași, Radu Miron, și ne-a întrebat:
- Ei, unde ați luat repartiția?
- La Institutul pentru Tehnică de Calcul – București.
- Ați ales foarte bine! ne-a încurajat decanul nostru.

Angajarea, atmosfera din ITC

Era un tren accelerat de Suceava cu 18 vagoane, înghesuit de nu aveai unde să pui măcar un picior jos, nici pe culoar. Veneam la București, eu și soția, cu toată zestrea noastră - două geamantane cu ceva haine și-o plapumă dată de mama mea. Veneam cu inima cât un purice, temători cum vom supraviețui într-un oraș așa de mare, în care nu mai fusesem niciodată. Aveam un fel de rudă în București, care ne-a promis prin telefon că ne poate găzdui maxim o lună, până vom găsi altă gazdă. Cumva ne-am descurcat să luăm troleibuzul 79, ca să ajungem la gazda noastră în Balta Albă.

A doua zi, nu era de stat mult pe gânduri, ne-am trezit chiar prea de dimineață, și-am plecat să căutăm Institutul la care primisem repartiția. Cu mult noroc, am ajuns pe Calea Floreasca nr. 167, unde ne-am bucurat văzând înaltul Institut pentru Tehnică de Calcul, zugrăvit în alb, cu contururi negre pe la geamuri. Se vedea că era construit de curând.

Ne-am prezentat la serviciul personal, unde am luat contact cu domnul Margău, șeful de atunci al serviciului personal, care ne-a îndrumat ce aveam de făcut. După ce am completat niște formulare de angajare, am fost trimiși să discutăm cu domnul Vasile Baltac, atunci directorul științific. Dumnealui ne-a întins o mână prietenoasă, am discutat despre ce vrem să facem. Ne-am plâns că nu avem locuință, dar Dumnealui ne-a asigurat că nu e o problemă, că tinerețea noastră face mai mult, că treburile cu locuința se vor rezolva.

Cam același discurs l-am ascultat și la întrevederea cu domnul Director General Dinu Buznea, în cabinetul de la etajul doi. Așa că, trebuia să lăsăm deoparte toate temerile în privința locuinței și să ne pornim la muncă. Soția a fost repartizată în laboratorul 13 condus de doamna Lucia Popescu, iar eu am fost repartizat în Laboratorul 12 condus de domnul Corneliu Maschek. Soția ar fi vrut să lucreze la un loc cu mine, dar conducerea a hotărât altfel.

Cum v-am spus, ITC-ul era proaspăt construit când am venit noi în anul 1973, etajul 1 cu Centrul de Calcul și Laboratorul 12 încă nu era finisat, așa că primele zile la ITC le-am petrecut la parterul clădirii FEA, construcție frumoasă, în stil de pagodă japoneză. Acolo am cunoscut pe colegii mei de laborator, care deja erau într-o activitate febrilă de cercetare. Era instalat acolo un calculator IRIS-50, cumpărat din Franța, dar și un FELIX C-32 construit la ITC, care tocmai se întorsese de la o expoziție din Franța. Domnul Corneliu Maschek butona mândru la pupitrul acestui FELIX C-32. De ce era numit FELIX C-32? Din cauză că avea memorie de 32 K.

Mi s-a dat o carte de Asamblor, în franceză, cu descrierea instrucțiunilor hardware ale calculatorului IRIS-50. Am învățat repede niște instrucțiuni, și, stând pe capul colegilor angajați mai demult, am încropit un mic pachet de cartele care avea tot ce-i trebuia ca să fie rulat: cartela JOB, cartela Compile Assiris, niste cartele de program, urmate de cartela LINK, cartela RUN și cartela EOJ, ultima. Încercând să rulez acel progrămaș de mai multe ori, în final a intrat în execuție. Venisem cu ambiții mari la Institut, vroiam să-mi aduc aportul la descoperiri mari, personale în domeniul calculatoarelor. De la primele teste de programare, am descoperit o mulțime de erori pe care le făcea calculatorul, pe care încercam să le explic colegilor. Mai cu explicațiile lor, mai citind bine din carte, m-am convins că eu greșeam, nu calculatorul. Colegul nostru Emanuel Cosmovici, văzând ce greșeli oribile făceam eu, se minuna cum se va putea scoate un programator dintr-un începător neștiutor ca mine! Ei, după un an, m-am pus la punct cu instrucțiunile calculatorului, am făcut programe consistente, chiar l-am întrecut pe colegul nostru Cosmovici.

În acele zile de lucru, în clădirea FEA, am cunoscut mai mulți colegi deja angajati: Radu Boca, Mihai Martinovici, Ștefan Diaconescu, Sorana Rabinovici, Ioana (Danale) Dobre, Adrian Niculescu, Sever Chilim, Mihaela Antonescu-Cârstea, Dominic Sotirescu (cu preocupări de inteligență artificială, a scris un program care genera melodii scrise de calculator). Bineînțeles, l-am cunoscut și pe Victor Megheșan, Directorul desemnat al Centrului de Calcul, atunci în amenajare.

Cu timpul, am văzut cum în ITC - București au fost angajați alți noi absolvenți ai Facultății de Matematică din Iași, și anume: Sofia Zainea, Adrian Eșanu, Ștefan Tudose, Iulia Marin. Asta după ce am găsit la ITC colege care au fost deja angajate venind de la Iași, cu un an mai devreme: Aurelia Cojocaru-Melnic, Magda Călinescu, Aneta Râpanu. Iar în anul următor, a mai venit o colegă care a terminat anul cinci de facultate: Natalia Lapteș. Deci aveam un grup puternic de colegi din Iași de la Facultatea de matematică, toți urmăream cu entuziasm dezvoltarea lucrărilor din Institut.

Laboratorul 12 condus de Maschek

Când să încep cu înflăcărare activitatea de cercetare, nici după o lună, trebuia să întrerup învățarea calculatorului IRIS-50, ca să mă duc la armată, la Bacău, pentru șase luni. Absolvenții de facultate făceau atunci armata șase luni după absolvirea facultății. Cu greu au trecut acele șase luni, mă tot gândeam la ITC-ul nostru drag. Dar a trecut și armata, m-am întors la București, și a doua zi la ITC.

N-am stat degeaba nici la armată, gândurile mele zburau mereu către programare, către algoritmi. Începusem să fiu preocupat de algoritmi de cercetare operațională. Tot gândind așa, am descoperit algoritmul mini-max, care e la baza algoritmilor de joc între două părți adverse. Cel mai grozav joc de acest fel era șahul. Apoi am constatat că algoritmul mini-max era deja de mult descoperit de alții, eu doar l-am redescoperit.

Mai aveam un caporal la armată, cam rău. Era agronom și mi-a dat de judecat o problemă: un algoritm de semănare optimă a unor tarlale la CAP, ca să aducă profit maxim. Am găsit algoritmul combinatorial de rezolvare al acestei probleme, chiar am vrut să-l realizez la ITC, dar aici m-am luat cu altele. În fine, iată-mă în haine civile, în pantofiori ușori civili, zburând, eliberat de armată, către gara din Bacău!

PROTEH

M-am întors la ITC, unde soția deja avea ceva vechime și experiență în laboratorul doamnei Lucia Popescu. De cum am apărut la muncă, colegul nostru Ștefan Diaconescu m-a și pus la treabă, să lucrez la proiectul lui cel ambițios, numit PROTEH, o aplicație informatică de automatizare a proiectării de cuploare pentru calculatoarele FELIX ce se proiectau în Institut.

De ce se chemau calculatoarele noastre FELIX? Ne-a explicat domnul Vasile Baltac. România, pe vremea lui Nicolae Ceaușescu și Charles Gaulle, era în tratative de modernizare a industriei din România. Atunci s-a făcut proiectul măreț cu Fabrica de automobile din Pitești, fabrica numită DACIA. Și, fiindcă tot atunci se discuta și proiectul calculatoarelor în România, ce nume să-i dea? Au ales numele FELIX, ca să fie completă sintagma DACIA FELIX, numele vechii provincii romane.

Un an am muncit aprig la realizarea unui fel de compilator al unui limbaj inventat de noi, cu care să putem descrie ecuațiile logice în circuitele de pe plăcile de pe calculator: AE10, AE15 etc. Erau vreo 50 de tipuri de plăci, fiecare cu specificul și complexitatea lui. Am realizat acel compilator de limbaj, cartelele care descriau plăcile erau citite, corectate, compilate, depuse într-o bibliotecă binară. De aici începeau alți algoritmi, de exemplu, unul de optimizare a traseului de tragere de cablaje între plăci pentru a realiza un semnal logic între plăci, pe fundul de sertar (ați uitat ce e acela fundul de sertar!). Se produceau automat fel de fel de liste tehnologice foarte utile în depanarea calculatorului. Știu că fratele lui Corneliu Maschek, numit Florin Maschek, de la Fabrica de calculatoare, a preluat aplicația noastră PROTEH, și a reușit să descrie toate plăcile, din toate modulele calculatoarelor FELIX, încât toate calculatoarele fabricate beneficiau de documente realizate automat. Aplicația PROTEH a fost vândută și în China, vroiau chinezii să facă cuploare noi.

SESAM

Nici ceilalți colegi din Laboratorul 12 nu stăteau degeaba. Corneliu Maschek și Mihai Martinovici lucrau cu entuziasm la aplicația SESAM, care era un sistem multitasking (după o lucrare asemănătoare văzută în Anglia) de editare și execuție de programe de la terminale gen teletype sau display. Se creau fisiere de tip JOB care erau trimise în execuție prin intermediul SIMBIONT-ului, un subsistem de time sharing al sistemului de operare SIRIS 3.

Și aplicația SESAM a fost vândută în CHINA, unde era o fericire pentru studenții care făceau practică, să nu mai consume cartele și hârtie, resurse critice la ei, pentru că toate programele studenților se făceau pe display.

SOCRATE

Alți colegi, Emanuel Cosmovici, Marioara Parară – Diaconescu și Ileana Roman – plecată apoi în Australia, se ocupau de aplicația SOCRATE, luată de la francezi, care era un precursor al bazelor de date. Emanuel Cosmovici și colegele sale colaborau cu o doctoriță de la maternitate, au introdus în aplicație vreo 500 de cazuri, au definit niște interogări de cazuri. N-a ținut mult acea activitate, doctorița a obosit să stea pe lângă aplicație, simțea că pierde clienți, deci a renunțat.

Unii dintre colegi aveau veleități de hardiști, de exemplu, Sever Chilim care a făcut un cuplor.

Cu timpul, aplicațiile laboratorului s-au diversificat, au venit noi colegi. Printre noii colegi enumerăm pe George Vasiliță, Mircea Daniliuc – plecat apoi la colectivul de colaborare internațională, Mihail Sădeanu, Marius Cosma, Mariana Rusu, Răzvan Rădulescu, Domnica Megheșan, Sorinel Bălan, Gabriela Dascălu, Mihail Niculescu, Mihai Antonovici, Florica Moldoveanu – atunci asistentă la Politehnică, ulterior devenită profesoară universitară – care făcea un proiect în laboratorul nostru, Constantin Ionescu – pasionat de inteligență artificială.

Când am plecat de la etajul 1 și ne-am mutat la etajul 5, spațiile devenind mult mai mari, a venit mult mai multă lume în laborator. Și temele de cercetare s-au diversificat.

Ștefan Diaconescu gândea mereu profund, nu ne spunea la ce gândește, dar, la un moment dat, dezvăluia preocupările sale, lansând teme noi.

MIDAS

Așa a fost numită tema MIDAS, inițiată de Ștefan Diaconescu, prin care, utilizând calculatorul uriaș FELIX-256, se simula execuția unor programe pentru microprocesoare de tip INTEL 4004, INTEL 4040, INTEL 8080, MOTOROLA 6800. Pare un paradox, să pui la punct programe de microprocesor pe calculatoare main-frame!

MIDAS-ul a avut zile bune, a fost vândut în China, chiar eu am fost la WUHAN timp de trei luni, să explic, printre altele, cum se folosește aplicația MIDAS.

Dar cei mai buni utilizatori ai aplicației MIDAS au fost cei din colectivul lui Traian Ciobanu, din Laboratorul de aplicații pe bază de microprocesoare, condus de Armand Segal. La programarea aplicației MIDAS au lucrat mai mulți: subsemnatul, Ionescu Felicia de la Segal, George Vasiliță și Mariana Rusu.

Cu timpul, venise o nouă generație de colegi în Laboratorul 12. Întâi venise Constantin Stăncescu, împreună cu Mircea Dumitrescu și Jean Floricică. Băieți deștepți, au învățat calculatoare în Franța. Dar Mircea Dumitrescu a dispărut curând, întâi s-a căsătorit cu fata lui Angelo Miculescu, ministru pe atunci, și a rămas în străinătate, într-o delegație.

Mai venise un contingent de absolvenți de la Facultatea de Matematică: Luminița Berechet, Gheorghiță Ferenț, Mihaela Ferenț, Dorel Ciobănașu, Horia Ciobanu. Au mai venit apoi: Emilia Dragne, Liana Cecal, Ion Diamandi, Cristian Florescu, Steliana Lazea, Cecilia Niculescu, Grațiela Spirescu, Doina Deliu, George Ioan, Vasile Vasile, Mioara Constantinescu, Vlad Cociașu. Toți au fost repede alocați pe diferite teme. Au mai venit: Costică Florea, Dumitru Drăgulete, Mircea Voicea, Rodica Tuchilă, Cristina Mecotă–Bejan, Mihaela Baron, Vasile Gheorghe, Cristina Bărbat, Cezara Anghelescu, Mihai Marin.

HELIOS

Dar încununarea tuturor activităților de programare din Laboratorul 12, a fost realizarea sistemului de operare HELIOS, care a preluat sursele din sistemul de operare SIRIS 3 al francezilor. S-a restructurat totul, atât la nivelul gestiunii modulelor SGF pentru accesul la fișiere, cât și algoritmul de gestiune al task-urilor. În plus, s-a făcut o nouă versiune de SIMBIONT.

S-au mai programat niște periferice virtuale, de conectare cu minicalculatoarele CORAL 4030 prin intermediul unui cuplor de interconectare FELIX – CORAL, realizat de Mișu Gherman de la FCE. S-a muncit mulți ani la sistemul de operare HELIOS, era mai bun ca SIRIS 3, dar utilizatorii de la centrele de calcul tot SIRIS 3 foloseau, în virtutea inerției. După Revoluție, au căzut la fel de bine și SIRIS 3 și HELIOS, lumea a trecut pe minicalculatoare și PC-uri.

Erau vremuri intense de muncă la sistemul de operare HELIOS. Sorana Rabinovici, Ștefan Diaconescu, Mihai Martinovici, Radu Boca, subsemnatul, tot depanam erorile sistemului. Nu mai scăpam de erori. Scoteau băieții „vidaj de memoire”, negru ca bivolul (sintagmă de la inundațiile catastrofale din 1975 din Ardeal), în format hexa, teancuri grele de câte un sfert de cutie de hârtie de imprimantă. Apoi începea disecarea conținutului vidajului, adreselor, registrelor, urmelor de apeluri din memorie, conținuturi din bufere de intrare-ieșire. Erau și trasee de execuție inventate de Ștefan, care mai lămureau câte ceva. Colegii se uitau cam chiorâș la mine, că mă ocupam și de program de șah, în loc să fiu cu ei împreună la „disecarea” vidajelor. Până într-o zi, când mi-a venit ideea să verific cum s-au modificat cele peste o sută de module de SGF/SGT ca să se adapteze noului mod de apelare din HELIOS. Am găsit destule erori, cam pe la multe module. Am reparat și acelea apeluri și ... sistemul HELIOS chiar a început să meargă! Uf, ce bine, toți colegii s-au liniștit, au început să-și caute noi preocupări. Testele sistem treceau strună!

Erau cartele foarte multe pentru sistemul HELIOS, erau sute de cutii de cartele așezate frumos în niște rafturi de metal, ancorate de perete. Erau mai multe colege din laborator care se ocupau de efectuarea cartelelor de corecții și transportul cutiilor din laborator spre Centrul de Calcul. Șef peste toate aceste operațiuni și peste versiuni de corecții și benzi magnetice, era Gheorghiță Ferenț.

UNIX pe FELIX

Mai era o temă însemnată în Laboratorul 12 - implementarea unui sistem UNIX pe calculatoarele FELIX. Conceptual, o temă generoasă, dar evenimentele au luat-o pe dinainte, după Revoluție nimănui nu-i mai trebuia FELIX, cu atât mai mult UNIX pe FELIX. La această temă au lucrat mai mulți, dar în special Dumitru Drăgulete și Horia Ciobanu.

Colectivul lui Marius Cosma

Realizări însemnate în cadrul laboratorului 12 le avea colectivul condus de Marius Cosma, ei aveau traveea lor din laborator. Aveau acces și la echipamentele proaspăt aduse în laborator după Revoluție: un sistem I-102F, un Coral 4030, plus câteva micro-calclulatoare M118, Junior, Fujitsu.

Marius Cosma își făcuse colectiv de cercetare pentru aplicații geologice, folosind tehnologii noi pe atunci, de digitizare, plotere, display-uri grafice. Aveau contracte cu Primăria, cu PETROMAR, cu FORADEX, cu o mină de minereuri. La acest contract, alături de Marius Cosma, au lucrat Luminița Cernușen, Vasilica Chiriac, Costel Bulac, Luminița Berechet, Smaranda Constantinescu, Emilia Dragne. După Revoluție, cam după un an, colectivul lui Marius Cosma s-a dezmembrat, o parte din temele colectivului le-am preluat eu. Am reprogramat ce nu-mi convenea, am continuat contractele cu PETROMAR și CONPET – Ploiești.

Colectivul lui Cristian Giumale - promotor al inteligenţei artificiale în Politehnică (Calculatoare).

Îndruma la ITC un colectiv tânăr care se ocupa de baze de date pentru inteligenţă artificială. Unii tineri şcoliţi de el au ajuns după Revoluţie în SUA, chiar şi la Microsoft. Giumale era un om modest, blând, studenţilor le era ca un frate mai mare. În grupul de studenţi ai săi erau tineri deosebiţi: Dana şi Iustin Roşca, Oana Băltăreţu, Toma Tudor - cel care a ajuns recunoscut în SUA la Microsoft, sora lui Toma Tudor, Răsvan Teofilovici. Am avut de multe ori dispute ştiinţifice cu aceşti tineri despre capacitatea de autoînvăţare a unei aplicaţii informatice. Eu susţineam că nu se poate ca un program să poată să înveţe de unul singur. Şi le ceream să-mi arate cum ar putea un program de şah, care nu ştie să dea mat cu turnul, apoi, la un moment dat, să înveţe să dea mat cu turnul. Le ceream ca autoînvăţarea să se refere la un domeniu semnificativ, cum este şahul programat, nu la ceva simplu, banal, care ar fi putut fi tabelat.

Avizări

Avizările erau evenimente importante în viața noastră de cercetare, când se omologau temele realizate de colectivele din ITC. Pentru omologare, se făceau comisii de examinare. În prezidiul avizărilor, de obicei, erau prezenți personalități mari. În primii ani era prezent la avizări domnul Vasile Baltac, împreună cu șefii de laborator, pe specificul temei. Dacă era o temă de software, participau șefii de laboratoare Lucia Popescu, Gabriel Martin, Corneliu Maschek, Mihai Rigani și Victor Megheșan - din partea Centrului de Calcul. Întâi se citeau rapoartele din partea șefilor de teme, apoi se citeau rapoartele de validare, apoi rapoartele de oponență. La avizările de teme hardware, erau prezenți Directorul adjunct hardware, care într-o vreme era Emil Tudor, dar și șefii de laboratoare: Armand Segal, Francisc Momeo, Traian Ciobanu, Victor Toma, apoi, mulți militari. Adesea erau în comisiile de avizare directorii sau oameni de vază din filiale: Emil Munteanu, Tiberiu Ilin, Gavril Gavrilescu și alții.

Mai târziu, după separarea ITC Software de ITC Hardware, ședințele de avizare se făceau mai mult intern, cu prezența domnului Lucian Nica, care era responsabil cu avizările.

Dar unele avizări mai aveau de trecut etape delicate, trebuiau recunoscute de beneficiarii lucrărilor, de obicei de către Fabrica de Calculatoare (FCE). Acolo, de multe ori, omologarea avizărilor era pusă sub îndoială, conducătorii laboratoarelor trebuiau să meargă la tratative la FCE, dar uneori chiar și conducerea Institutului, să negocieze intens pentru validarea temelor avizate. Însă, după încheierea unor asemenea omologări, în zilele care rămâneau până la anul nou, în laboratoarele noastre se organizau adevărate serbări: pom de iarnă, serbări cu copiii, mese pline cu mâncare, băuturi citrice, muzică, dans. Era lumea fericită. În preajma avizărilor temelor din filiale, veneau programatorii din provincie la București, să mai ruleze programele lor și să pregătească avizările. Se găseau cam greu locuri de cazare prin București pentru ei, dar unii își petreceau nopțile în Centrul de Calcul, corectau cartele, listau/copiau versiunile de programe pe benzi. Alături de ei, stăteau noaptea și colegele de la testare din Laboratorul 13 al Luciei Popescu. Dimineața venea pe furiș, mai era puțin și venea ora de avizare. Operatorii trebuiau să stea noaptea în Centrul de Calcul, să aducă ce era necesar pentru cei de la filiale, în special hârtie de imprimantă.

Delegații în țară

Sincer să spun, îmi plăceau delegațiile. Mai ieșeam din București, mai vedeam câmpiile cele largi românești, sau munții împăduriți de pe Valea Prahovei, sau Dunărea la Cazane. Avem diferite motive să plecăm în delegații, un motiv, cel mai frecvent, era instalarea la filiale și centre de calcul a noului sistem de operare, Helios.

Cel mai mult îmi plăcea să merg în delegație la Suceava, dacă prindeam un weekend, mai ajungeam acasă la părinți, sau la socrii, la Dolhasca, unde era fetița noastră, Corina, lăsată în grija mamaiei.

La Suceava m-am dus odată cu benzile sistemului de operare Helios la Centrul Teritorial de Calcul unde era director Damian Popescu, un om deosebit de istet, agil, vulpoi bătrân, parcă vedeam în el pe cronicarul Miron Cosmin, cel care a scris „Litopisețul Moldovei”, se descurca minunat în orice situație. Văzându-mă venit la Suceava, domnul Popescu m-a luat în echipa de susținere la Fabrica Integrală din Suceava, fabrică modernă, de stofe. Acolo domnul Popescu și cu un conferențiar de la Iași, în echipă cu niște studenți valoroși, aveau de avizat o temă de avangardă, de realizarea unui sistem bazat pe o cameră de luat vederi Tehnoton și un microcalculator M118, care să filmeze un rulou mare de stofă, lat de doi metri, întins pe un suport, și să contabilizeze automat, prin recunoaștere de imagini, unde sunt defecte pe stofă, la ce coordonate, și cât de mari sunt defectele. Deocamdată era o fază doar de omologare a echipamentului. Studenții făcuseră niște șabloane de demonstrație: 1, 2 ... 9 și trebuiau recunoscute de către un program de pe M118. Doar că iluminarea mesei pe care stăteau șabloanele nu era perfect uniformă. Dar pentru asta erau potențiometre. Când se umbla la potențiometru ca să fie mai albă imaginea, partea de jos era total albă, inclusiv șablonul, iar când se dădeau potențiometrele la mai închis, partea de sus a șablonului era acoperită de negru inclusiv fundalul. Era clar, nu se putea citi în condiții bune șablonul. Un insucces evident al instalației aduse de la Iași. Domnul Popescu, cu o prezență de spirit de invidiat, a tras concluzia cea corectă: „nu vă deziluzionați, camera de luat vederi Tehnoton este perfect utilizabilă pentru urmărirea personalului din secție, iar calculatorul M118 este foarte util în contabilitate!”

Trebuie să precizăm că băieţii de la Institutul Politehnic din Iaşi, atât profesorii, cât şi studenţii erau dintre cei mai inteligenţi. Doar că în acei ani tehnologia de care dispunea industria de calculatoare încă nu era destul de evoluată pentru a fi utilizabilă pentru rezolvarea unor probleme speciale de prelucrare imagini, pentru robotizare în producţie.

După Revoluţie l-am regăsit pe domnul Damian Popescu pe la Ministerul Cercetării, într-o comisie de împărţire a fondurilor pentru cercetare din România.

La Timișoara aveam delegații interesante, mai ales cu un subsistem imaginat de mine, numit SSM - System Scratch Management, prin care dădeam unui program rulat în multitasking un număr de cilindri pe un disc de manevră, și SSM-ul subîmpărțea acea suprafață în alte fișiere de diferite tipuri, inclusiv zone partajate. Cei de la Timișoara, care lucrau la compilatoare, utilizau asemenea zone SSM. Mai era de depanat mult, de aceea am făcut câteva delegații la Timișoara. Odată, nu mi-au găsit loc la hotel în oraș și m-a găzduit, cu multă amabilitate, familia Perian. Aveau o fetiță de școală, dragălașă foc.

Altă dată, iar nu erau locuri la hotel, dar m-au trimis la motel, undeva un pic în afara Timișoarei. Era cam în martie, dar venise un frig mare, cu ger chiar. Mi-au dat un loc în motel, dar împreună cu un șofer din Argeș. Motelul era neîncălzit, ne-am culcat îmbrăcați în paltoane, cu căciulă pe cap, încălțați cu ghete, și tot am dârdâit de frig toată noaptea. Ne-am trezit în zori. Șoferul s-a sculat să mănânce niște pită cu salam, dar mie nu mi-a trebuit nimic.

Altă dată, era vara, tot cu SSM-ul. Ceva nu mergea, am venit în delegație să depanez. Erau și colegele de la Timișoara, care lucrau la temă împreună cu mine, în clădirea ITC-ului din Timișoara. La parter era Centrul de Calcul. Cam la ore târzii, colegele au plecat acasă, dar eu tot mai aveam de depanat niște treburi. A rămas cu mine bietul Gavril Gavrilescu la calculator, să nu rămân singur. Țin minte, în timp ce se făceau link-urile alea mari de sistem, mă plimbam cu domnul Gavrilescu prin holul ITC-ului, admiram niște fântâni țâșnitoare interioare, înconjurate de plante mari, exotice și discutam de toate. După ora 1 noaptea, am zis s-o lăsăm pe a doua zi cu depanarea și m-a luat domnul Gavrilescu acasă la el, să ne odihnim până dimineața. A doua zi a mers totul bine, am plecat la București cu trenul de noapte.

Colaborări cu alte laboratoare

La Traian Ciobanu - întâlneai mai multe teme interesante. Unele dintre ele erau pentru informatizarea panourilor de afişare pentru mersul trenurilor de călători. Chiar a funcţionat mulţi ani panoul lor la Gara de Nord.

O altă temă era aceea de recunoaştere automată a vagoanelor (seriilor acestora) în timp ce vagoanele se deplasau cu viteză mare prin gări. Traian mi-a cerut şi mie să mă gândesc la această problemă. Îmi trecuseră fel de fel de algoritmi prin minte. Până când, în concediu, călătorind cu trenul, am văzut cum şi ce se scrie pe vagoanele româneşti! Vagoane sparte, murdare cu noroi și var, scrisuri de tot felul cu cretă! Atunci am abandonat tema.

Recent, am auzit că până la urmă cineva ar fi realizat un sistem de citit seriile de pe vagoane, în portul Constanţa. Dar se spunea că s-au dat bătălii teribile pentru asigurarea curăţeniei şi standardizarea scrisului pe vagoane, ca recunoaşterea seriilor acestora să devină posibilă.

În fine, în colectivul lui Traian Ciobanu se făceau echipamente de comandă a maşinilor de tricotat. Era o colaborare cu o fabrică de tricotat din Târgu-Mureș. Eu am fost cooptat la o temă de a crea un compilator de un anumit limbaj de tricotare, în urma compilării se crea un cod maşină interpretabil de mașina de tricotat pe baza descrierilor în acest limbaj.

La Riuric Bulgacov – aveam colaborare pentru realizarea unor drivere pentru niște cuploare LOOK UP TABLE legate de o cameră de luat vederi conectată la calculator. Aceste echipamente adiționale gestionau modul de afișare a imaginilor achiziționate. Țin minte, venise o delegație de ruși, împreună cu domnul Secretar de stat Vasile Baltac, la ITC, să vadă minunea de cuplor. Cineva dintre autori tot povestea vizitatorilor ce minuni face cuplorul, dar pe ecran nu se vedea nimic. În fine, pornise prezentatorul un set de teste de a demonstra facilitățile cuploarelor LOOK UP TABLE, pe ecran au început să fâlfâie fel de fel de triunghiuri, figurine interesante. Iar domnul Baltac exclamă: „Uite, asta trebuia arătat de la început!”. Apoi delegația a plecat.

La Adrian Niculescu – am colaborat la realizarea unui sistem grafic pentru DTM (Direcția Topografică Militară), cea din Miciurin. Am umblat mult pe acolo, am realizat un sistem grafic de editare imagini pe ecran, de umplere poligoane, dar și de scriere pe plotter a hărților. A fost instructivă pentru mine acea lucrare. La această temă, în afară de mine, Adrian și Gina Niculescu, mai lucra Adrian Kovary.

Revoluția

Lucrurile încă mergeau bine în anul 1989 cu cercetarea la ITC, tocmai omologasem la fabrică sistemul FELIX C-8010, care urma să utilizeze sistemul de operare HELIOS, și urma să se vândă în țară și în China. Aveam și echipamente periferice bune care înzestrau calculatoarele românești, datorită fabricii RCD, care ne oferea discuri fiabile chiar și la 200Mega bytes, imprimante RCD, benzi magnetice - tot RCD, display-uri DAF 2020 de la FEPER.

Dar lumea căzuse într-o stare oarecum de depresie, datorită vieții din afara Institutului: greu se găsea de mâncare, copiii umblau pe întuneric pe scările de bloc ca să meargă la școală, căci lumina se tăia din oră în oră, la televizor erau numai fanatisme ceaușiste. Nici la Institut nu era așa de bine, căldură nu prea era iarna, stăteam cu cojoace pe noi în birouri, ședințe politice și de educație cetățenească care se făceau în exces. Era lipsă de cartele, de hârtie de imprimantă, erau căderi multe de curent electric. Toate acestea creau o stare apăsătoare asupra colectivelor de cercetare. Cei tineri, născuți după Revoluție, cred că spunem basme, o să creadă cu greu aceste stări de lucruri.

Deci, „respiram” din ce în ce mai greu sub regimul absurd al lui Ceaușescu. Până a apărut scânteia revoltei de la Timișoara, pe data de 16 decembrie 1989. Imediat, regimul și-a sporit vigilența și a intensificat propaganda pe toate planurile.

Pe data de 21 decembrie, Ceaușescu a organizat miting de propagandă în Piața din fața Palatului Regal. Ce stranie era ziua aceea! Am fost chemați la ITC încă de la ora 5, ca să mergem la miting. Am mers în zori pe jos până la ITC, nu circula încă nimic la ora aceea. Când am ajuns la ITC, ni s-a spus că mitingul nu se ține. Ca la ora 7 să se zică iarăși că se ține. Unii am plecat spre miting în Piață, acolo unde era stabilit.

Mergeam pe jos spre miting, eu și colegul nostru George Beloiu. Ne-am apropiat de Piață, era acolo puhoi de lume, ne uitam pe furiș de pe o stradă laterală, spre cei din Piață. Uitându-ne unul la altul, eu și George Beloiu, ziceam: „Când o să scăpăm noi de toate astea?”. Nu ne-au lăsat să intrăm și noi în Piață, erau niște responsabili de miting care ne-au trimis afară. Am plecat.

Și-am ajuns, mergând pe jos, în Piața Sf. Gheorghe, să luăm tramvaiul. Nu prea veneau tramvaiele. Când colo, ce vedem: dinspre Piață, unde era mitingul, fugea lumea înspăimântată, gâfâind. Ce s-a întâmplat? întrebăm noi. A început revoluția!!!....

Seara, pe 21 decembrie, deja fuseseră scene de groază de revoluție în Piața Universității.

A doua zi, pe data de 22 decembrie 1989, mergeam pe jos, pe bulevardul Barbu Văcărescu, la serviciu, îmbrăcat în cojoc de oaie făcut la Dej, cu o căciulă rusească pe cap, cu un diplomat în mână, în care aveam vreo două sandvişuri. M-am întâlnit pe contrasens cu coloanele de revoluţionari care veneau puhoi de pe platforma Pipera. Mulţimea aceea de oameni m-a deturnat din drumul meu spre serviciu şi m-a forţat cumva să intru şi eu în coloană. Strigau după mine: „Hei, ăla cu căciulă şi cu diplomat. Lasă serviciul, vino să-l dăm jos pe dictator...”. Aşa m-am trezit încolonat printre revoluţionari şi strigând prin cartierul Floreasca: „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”, de cădeau geamurile de la case de forţa strigătelor noastre. Serviciul? Nu-i mai păsa nimănui. Pe bulevardul Magheru era să „înghiţim“ nişte gloanţe din rafalele trase de pe tancuri în coloanele de demonstranţi. După aceea am aflat că erau cartuşe oarbe.

Ajuns acasă, cam devreme, pe la ora 13, am dat telefon şefului meu la serviciu, rugându-l să-mi dea o zi de învoire. Domnul Maschek mi-a răspuns însă să stau liniştit, că el şi toţi colegii urmăresc Revoluţia din laborator, apreciază faptul că am făcut treaba asta, alăturându-mă revoluţionarilor...

La Revoluţie n-am scăpat însă aşa de uşor. Am fost programaţi să „apărăm” Institutul, pe schimburi, noaptea. Laboratorul nostru, situat la etajul 5 al clădirii de şapte etaje, era orientat spre parcul Floreasca, loc de unde se vedeau cum nu se poate mai bine, noaptea, trasoarele strălucitoare trase de tancuri în blocurile acelea înalte din parc, acolo unde se zicea că se ascundeau teroriştii. Unele trasoare se părea că ricoșează din betonul blocurilor şi ameninţau să zboare spre pereţii instituţiei noastre. Ne aplecam pe sub geamuri să nu fim nimeriţi de vreunul. De după colţul străzilor ecourile de mitraliere păreau aproape şi ameninţau necontenit, noi neştiind cum vom mai ajunge acasă.

Zile la rând am tot apărat Institutul, cu arma, noaptea. Patrulam pe la parter, prin halele de la prototipuri. Chiar eu umblam cu automatul la piept, gata să descarc încărcătorul de cartuşe în primul terorist care ar fi îndrăznit să atace ITC-ul.

După Revoluție

După ce citisem din scoarță în scoarță toate ziarele post-revoluționare: Libertatea, Scânteia, România Liberă etc., am reînceput să ne punem pe treabă. Dar lucrurile evoluau cu repeziciune. Apăruseră calculatoarele PC, cu ecrane color, imprimante matriciale ieftine, dischete de 8 Inch, apoi cele de 5 inch. Niște bijuterii! Ce capacitate aveau dischetele de 8 inch? Cred că 256 K. Apoi cele de 5 inch începuseră să aibă capacitate de 512K și chiar de 1024K.

O fericire pentru programatorii pe PC-uri! Fiecare avea nu una, ci mai multe dischete din astea, pe care le ținea în cutii de dischete. Se mai stricau dischetele, se mai pierdeau datele. Cele mai accesibile, ca preț, erau dischetele bulgărești, IZO, parcă. Românul este inventiv, se găureau dischetele în anumite poziții, încât se putea scrie pe ambele părți, dublând capacitatea. Începuseră oamenii să-și transfere sursele programelor de pe mini-calculatoarele I-102F, Coral 4030 pe PC-uri, folosind niste programe de copiere MoveIT. O dragălășenie de programe!

Și-atunci, curios, lumea începuse să părăsească „main-frame”-urile, adică FELIX C-512 sau IRIS-50, chiar și mini-calculatoarele, și au trecut cu toții pe PC-uri. La început erau din cele românești, M118, Cub-Z, dar apoi apăruseră calculatoarele PC pe 16 biți: Fujitzu, și, minunea – IBM PC.

Mergeau toate bine la ITC când erau vremurile cum erau, când se învârteau sute de oameni în jurul unui singur calculator. Când a început, însă, fiecare să aibă propriul lui calculator pe birou, lumea a început să nu mai ştie ce să facă cu ele. Atunci oamenii din ITC au început să o ia razna.

De fapt, nu ei erau de vină, ci vremurile noi şi vântul de libertate. Apăruseră multe noutăţi. Apăruseră prea multe oportunităţi de afaceri. Prea multe direcţii de urmat. Cercetătorii din Institut, văzând cum prosperau unii comercianţi de PC-uri şi negustorii de contracte din afara ITC-ului, au început să jinduiască după viaţa de afară. Căci se duseseră zvonurile că unii câştigă mult mai mult decât cei rămaşi la ITC. Ca să nu mai vorbim că unii începuseră să plece în străinătate, în Italia, în Canada, în SUA. Şi-atunci, cum să mai stai liniştit, să te plictiseşti aşteptând un salariu mult prea mic?

Mai era un fenomen care descuraja cercetătorii rămaşi prin Institut: politica guvernului. Guvernul a început să acorde fonduri pentru teme de cercetare unor instituţii de profil. Dar aceste fonduri erau doar cât să ţină cercetătorii în viaţă, nu să muncească prosperi şi să trăiască bine. În plus, la fiecare început de an, trebuia ca toţi oamenii din ITC să-şi imagineze teme de cercetare la care să lucreze în viitor. În loc să vină vreun minister cu teme majore, de interes naţional, aşa cum eram învăţaţi, trebuia acum să le căutăm chiar noi, să propunem teme. În consecinţă, au apărut tot felul de teme dubioase, superficiale, cu aplicabilitate aproape nulă. Şi, fiecare temă dintre acestea, pentru a fi aprobată de minister, trebuia să fie însoţită de o groază de hârtii care justificau necesitatea, eficienţa economică, aplicabilitatea. Trebuiau estimate valorile returnate ca urmare a aplicării rezultatelor cercetării în economie. Ceea ce i-a pus pe bieţii oameni, de regulă nepregătiţi pentru asemenea activități, să facă rapoarte peste rapoarte pentru a-şi acoperi şi justifica activitatea. Evident, nu avea nimeni de câştigat, ministerul cercetării dădea bani cât să nu moară cercetarea, iar cercetătorii făceau, mai ales, treburi formale, inutile.

La un moment dat, multor cercetători din Institut li s-a făcut lehamite de un asemenea stil de muncă. Au început să se uite cu jind în ograda celor care desfăşurau activităţi strict utile: centrele de calcul ale băncilor, sau ale întreprinderilor mari, sau cei ce făceau comerţ cu PC-uri.

Aşadar, nu-i de mirare că lumea din ITC a început să se rărească. Veneau bombe în fiecare zi: Dan Roman s-a mutat la IBM, Marius Cosma a plecat în excursie şi a rămas în Italia. Cutărică pleacă mâine în Canada. Altul şi-a făcut firmă şi mai dădea rar pe la ITC. Şi câte şi mai câte dintr-astea!

Cu timpul, în clădirea mare a ITC-ului au apărut mai multe firme de profil IT, în care au fost recrutate generaţii noi de informaticieni, care duceau mai departe ştafeta IT în această lume ce cunoaşte azi o dezvoltare furibundă!

La FCE, după ce s-au mai fabricat câteva calculatoare FELIX C-512 mari, apoi câteva FELIX 5000, fabricarea acestora s-a sistat complet. Şi asta în pofida faptului că Centrele de Calcul exploatau în continuare sisteme mari, care au fost necesare şi utile încă multă vreme. Aceeaşi soartă, la numai doi ani, a avut-o şi industria de minicalculatoare I-102F sau Coral 4030. Nici PC-urile fabricate la FCE sau FEPER nu mai aveau trecere. În curând, toate aceste echipamente au ajuns piese de fier vechi.

ITC-ul şi-a dat calculatoarele sale FELIX undeva pe la Universităţi. Dar nici acestora nu le mai trebuiau! Studenţii au fost primii, de regulă, care s-au orientat către PC-uri.

Desigur, nu mai aveau niciun sens nici cutiile de cartele şi nici listingurile. O parte din ele au devenit arhivă, sau DCA.

Când nu mai ştiam cum să scăpăm de calculatoarele noastre „preistorice” FELIX, tocmai sosise la poarta ITC-ului un tir uriaş, transportând un calculator imens, cu zeci de module grele, ceva ca nişte imprimante, sau nişte dulapuri, de natură medicală. Cică trebuia ca ITC să preia măgăoaia aceea şi să o facă utilizabilă în cercetarea medicală. Până una alta, am descărcat acele „utilaje de calcul”, să le spunem aşa, într-un şopron din curtea ITC-ului, până s-ar fi găsit loc în clădire. Dar acolo, în șopron, au rămas acele echipamente anacronice!

Aruncând calculatoarele mamut, s-au făcut spaţii suficient de mari în Institut. Nu însă pentru mult timp. Venise epoca PC-urilor. Sălile nu prea populate de oameni, au fost evacuate, iar oamenii comasaţi în camere mai mici. În locul lor au fost aduse PC-uri, display-uri şi alte materiale.

Am aruncat şi disketele de 8 inch, folosite la Cub-Z sau M118. Veniseră PC-uri cu dischete de 5, apoi de 3.5 inch.

Nici imprimantele Centronix nu au mai fost utile, căci au apărut altele mai performante, de la IBM, HP, Canon etc.

ITC-ul n-a dispărut

Doar că, așa cum spunea Lavoisier, „În natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă dintr-o formă în alta”. Așa și ITC-ul clasic s-a dezmembrat, dar nu și societatea de oameni ITC. Oamenii superdotați din ITC au plecat din clădirea ITC, dar au rămas cu sufletul alături de vechiul Institut. Acești oameni bravi au populat numeroasele centre de calcul ale băncilor din România, ale ministerelor. Mulți au întemeiat firme personale de PC-uri, firme prospere. Să amintim doar câteva din firmele superbe întemeiate de către ITC-iști:

Softnet – firma domnului Vasile Baltac
Softwin – firma domnului Florin Talpeș
Allevo (la inceput BIS) întemeiată de regretatul Sorin Guiman, acum condusă de copii săi
S&T, condusă de Dan Roman, împreună cu Victor Grădinescu, Adrian Mocanu, Marilena Mureșan, Dan Horhoianu
Silviu Hotăran – ajunsese șeful Agenției române a Microsoft
Firma de consultanță a lui Mustețea
Nucleul de ITC-iști de la Banc Post
Corneliu Maschek, Vlad Bărbunțoiu, Costică Florea, Sofia Zainea, Iancu Codruț, Mihail Sădeanu, care au lucrat sau încă lucrează la IBM România.

În plus, o mulțime de oameni valoroși au plecat din ITC spre instituții prestigioase din străinătate: Marius Cosma, Vasilica Chiriac, Riuric Bulgacov, Sorana Rabinovici, Toma Tudor, Gabriel Marcu, Dan Trufașiu, Dan Maniu, Marian Romașcanu etc.

Ca dovadă că spiritul ITC-ului nu a murit este chiar cartea aceasta, la aniversarea a 50 de ani de la înființarea institutului!

Oamenii din Laboratorul 12 condus de Corneliu Maschek

În subcapitolele care urmează, voi face câteva scurte portrete ale colegilor de laborator, sau ale colegilor din Institut cu care aveam o colaborare mai strânsă.

Corneliu Maschek - șef de laborator

Primul om cu care am făcut cunoştinţă când m-am prezentat la ITC a fost Corneliu Maschek. Dacă eu aveam atunci 23 de ani, Maschek avea 31. M-a dirijat printr-o aripă a clădirii de la FEA (atunci ITC era proaspăt construit, încă nezugrăvit complet, aşa că o parte dintre angajaţi erau găzduiţi provizoriu la FEA) să-mi prezinte marea realizare a tehnicii de calcul româneşti, mândria Institutului de atunci, anume, minicalculatorul

FELIX C-32. Numărul de 32 provenea nu de la 32 de GigaBytes, nici de la 32 Mb, ci de la 32Kb. Poate pare incredibil, dar doar atâta memorie avea calculatorul! Sistemul de calcul FELIX C-32, împreună cu Corneliu Maschek, tocmai reveniseră de la o mare expoziţie de realizări tehnice din toate domeniile, Expoziţia de la Paris din 1973!

Parcă îl invidiam pe Maschek pentru succesul său, şi aveam şi de ce! Era nu prea înalt de statură, frumuşel şi semeţ precum un cocoşel mexican, isteţ şi priceput la calculatoare. Era şeful laboratorului care se ocupa cu elaborarea de software de bază pentru calculatoarele mari româneşti.

M-a primit cu bunăvoinţă, deşi eram abia la buchia meseriei pe care o începeam atunci. Destul de repede am ajuns la concluzia că în laborator erau şi alte personalităţi de marcă: Ştefan Diaconescu, Sorana Rabinovici, Ioana Danale (Dobre), Mihai Martinovici, Emanuel Cosmovici, Mărioara Papară (Diaconescu). Maschek era un om echilibrat. Vorbea numai când trebuia. Era un blajin, priceput în toate, sârguincios. Era tipul de şef care conducea prin participare la muncă. La el şedinţele erau scurte, prefera ca toată lumea să treacă la treabă.

Era mult prea preocupat de lucrări. Uneori uita şi de el însuşi. Asta se vedea după halatul lui alb care necesita spălat şi călcat de urgenţă. În opoziţie, halatul lui Ştefan Diaconescu era mereu alb şi călcat!

Maschek împărţea temele la membrii laboratorului. Evident, se consulta mereu cu Ştefan Diaconescu şi cu Mihai Martinovici, locotenenţii săi. La început, lucrarea de bază şi cea mai importantă a lui Maschek a fost SESAM - un subsistem de editare şi introducere de Job-uri în calculator, în prezenţa Simbiont-ului. Acest SESAM ajunsese să aibă zile bune, căci fusese vândut şi în China. La Universitatea de la Wuhan, de exemplu, întâlneai vreo 32 de terminale conectate la un calculator FELIX, la care studenţii îşi editau şi îşi rulau programele. Rezultatele se obţineau tot pe ecran. Ceea ce crea mari economii de cartele şi de hârtie, resurse destul de critice în China.

Maschek mai avea încă un rol important în laborator. După ce se avizau temele de cercetare, trebuia să se ducă la Fabrica de Calculatoare şi să înduplece şefii de acolo să semneze fazele de contracte, ca instituţia noastră să poată încasa banii. Nu era o treabă chiar uşoară, mai erau şi piedici. Dar, de cele mai multe ori, se întorcea radios: contractul s-a semnat. Evident, îl mai ajuta şi conducerea: Vasile Baltac, Victor Megheşan. În acele momente, noi, cei din laborator, intram repede într-un relache total după avizare, răsuflam uşuraţi că faza de contract s-a încheiat cu bine!

După Revoluţie, ca prin minune, s-au deblocat plăţile pentru toate contractele, şi pentru cele noi şi pentru cele vechi. Toate s-au semnat într-o veselie! S-au returnat şi fondurile acelea blocate de regimul Ceauşescu pentru realizarea de contracte. Ţin minte, la o lichidare de lună, s-a adus un sac de bani în laborator. Erau stive de bani pe biroul lui Gabi Dascălu, statisticiana laboratorului. O ajuta şi Cristiana Bejan, prietena sa. Dar, din lipsă de bancnote la BNR, s-au adus nişte pachete de 25 lei uzate, presate, din acelea întoarse de la topit. Cum spuneam, se dădea câte o grămadă de teancuri de bani, din acei de 25 lei uzaţi. Ţin minte, discutam cu Maschek, care se uita zâmbind la grămezile de bani împărţite şi zicea: asta-i inflaţie! Şi, într-adevăr, în anul următor s-a pornit morişca inflaţiei! Corneliu Maschek mai avea un frate, Florin, care lucra la Fabrica de Calculatoare. E interesant că Florin, utilizând softul de proiectare electronică PROTEH, creat de Ştefan Diaconescu, la care am lucrat atât eu, cât şi alţi colegi, a reuşit să pună toată documentaţia tehnică a lui FELIX C-512 pe acest sistem automat de proiectare.

O altă ispravă a lui Corneliu Maschek a fost, după Revoluţie, obţinerea unei perechi de calculatoare Independent I-102F şi Coral 4030. Două dintr-un foc! Era în ajunul Anului Nou. Ne-a cam stricat nouă, băieţilor, sărbătorile din laborator de după avizări de lucrări. Ne-am îmbrăcat şi ne-am dus cu nişte camioane la FCE să aducem cele două sisteme. Acolo, la FCE, era o rampă de încărcare a sistemelor de calcul pentru livrare. Cu dispozitive adecvate, paleţii imenşi cu Unitatea Centrală şi discurile au fost încărcate în camion. La ITC, la descărcare, se făcea o adevărată clacă, pentru a căra câte un disc din acela greu, sau vreo unitate centrală (UC). Vreo opt bărbaţi se opinteau din greu până aduceau paleţii grei la liftul de marfă! Apoi, pe palier, treaba devenea un pic mai simplă.

Bucuria era mare că primisem asemenea sisteme de calcul. Era explicabil entuziasmul din laborator, deoarece ne săturasem de vechiul FELIX, cu toţii căutam să migrăm pe calculatoare compatibile PDP şi cu sistemul de operare RSX. Faptul că Maschek obţinuse un asemenea succes răsunător era explicabil într-un fel: după Revoluţie, începuse să adie un vânt de primăvară în tehnica de calcul, căci începuseră să apară PC-urile. Presiunea la FCE pe sistemele de calcul româneşti a scăzut mult, aşa încât fabrica asigura mai repede sistemele, chiar şi celor care le solicitaseră cu jumătate de gură.

La vreo doi ani de la Revoluţie, apăruseră fenomene de dihotomie prin Institut. Începuse separarea Software-ului de Hardware. Mai existau şi altfel de frământări. Colectivul lui Maschek, cândva foarte unit, devenise unul destul de dezbinat, unii au plecat la alte institute, alţii şi-au făcut firme particulare sau au plecat în străinătate.

Într-un târziu a plecat de la ITC şi Corneliu Maschek s-a angajat la IBM România și între timp a decedat.

Corneliu Maschek era un om blând, inteligent, priceput în a conduce oameni şi lucrări. A fost autorul - împreună cu Mihai Martinovici - a subsistemului SESAM pentru sistemul de operare Helios. A fost şeful meu direct timp de 18 ani. Se afla în relaţii bune cu domnii Vasile Baltac şi Victor Megheşan, directorii Institutului. Avea răbdare cu noii sosiţi, inclusiv cu odraslele unor potentaţi ai vremii.

Îi plăcea să facă şedinţe de lucru cu oamenii din subordine şi să explice ce are de făcut fiecare. Aprecia munca, avea capacitatea să înţeleagă orice complexitate tehnologică sau profesională.

Ştefan Diaconescu

Pe Ştefan Diaconescu l-am găsit prezent la ITC atunci când m-am angajat eu. Era tânăr, cu o figură distinsă, visător în ale informaticii. Avea ochi căprui, mari, păr negru, lung şi lucios, un chip meditativ. Şi poate nu degeaba era considerat în laboratorul lui Maschek un fel de profet. Profet al informaticii, bineînţeles. Dacă te rodea vreun gând, vreun algoritm de informatică, îl provocai la o discuţie, iar el, care de obicei era ocupat până peste cap cu o mulţime de treburi, îşi făcea timp să stea de vorbă şi să-ţi înţeleagă preocupările. Şi nu plecai niciodată cu mâna goală în urma unor astfel de discuţii. El analiza mental rapid situaţia ta, o evalua şi îţi oferea o mulţime de sugestii, toate izvorâte din vasta lui experienţă.

Imediat ce m-am angajat la ITC, am trecut prin toate greşelile şi nelămuririle posibile şi imposibile, inerente începătorului şi, aşa cum simţeam, unii colegi erau deja exasperaţi de insistenţele şi nelămuririle mele. Ştefan însă a avut cu mine o răbdare de fier. Mă încuraja mereu. Văzând că am o mulţime de preocupări în algoritmică, ştia că starea mea de novice în programare era una provizorie şi că voi deveni un bun programator. Mi-a dat şi lucrări, şi teme de meditaţie. La fel proceda şi cu alţi colegi nou veniţi în laborator. După o acomodare de două-trei zile, fiecare dintre aceştia trecea pe la Ştefan să afle ce are de lucru.

Pe Ştefan era greu să-l înţelegi în multiplele sale preocupări intelectuale. Îl vedeai deseori lucrând serios la programele temelor de cercetare (cele mai multe iniţiate de el însuşi, care deveneau repede teme majore de cercetare ale laboratorului: PROTEH, MIDAS, HELIOS). Dar îl vedeai şi cu diferite reviste în mână, de literatură, poezie. Îl mai vedeai cu cărţi din diferite domenii. Acasă exersa adesea la pian, citea multă literatură. Mintea lui nu cred că stătea pe loc niciodată.

Rolul cel mai de seamă al lui Ştefan era acela de coordonator al temelor de cercetare. Erau zile când în mintea lui se năşteau multe teme noi. În acele momente devenea foarte preocupat, cu greu îl puteai sustrage de la gândurile sale. Făcea schiţe, scria notiţe, le rescria, le rearanja. Aşa se năştea un nou proiect. Dar nu lansa proiectul imediat. Îl mai dichisea câteva zile bune, uneori chiar şi luni. La un moment dat, începea să „toarne” module de programe. Şi ieşeau o mulţime de cutii de cartele. Erau cartelele lui Ştefan. Când toate treburile proiectului erau deja bine fixate în memoria sa, începea să subînchirieze părţi din proiect altor colegi. Urmau lungi şedinţe în care explica totul fiecărui colaborator, până ce devenea convins că s-au înţeles bine tema şi modul de abordare. Din acel moment, el se ocupa mai mult de coordonarea temei respective.

Pe biroul lui erau o sumedenie de listinguri, cartele, cărţi. Păreau într-o crasă neorânduială, dar pentru mintea sa fiecare lucru era pus la locul lui. Era ordonat. El definea şi veghea la ordine în toate materialele informatice legate de laborator: cutii de cartele, listinguri, discuri, benzi magnetice. Definea toate procedurile de compilare, proceduri de linkeditare, de patch-uri, versiuni de aplicaţii. El le-a învăţat pe colegele care rulau programe să scrie totul în caiete: ce s-a rulat, cum s-a terminat etc. Mă gândesc că, la vremea aceea, organizarea impusă de Ştefan în laborator era mai ceva ca un CMMI fălos din zilele de azi. Şi toate păreau lucruri absolut normale, căci fără ordine perfectă, fără o organizare strictă, nu se putea face mare lucru.

Odată cu schimbările majore petrecute în Institut după Revoluţie, s-au întâmplat multe. Încă aproximativ un an s-a mai continuat lucrul cu sistemul de operare Helios, o versiune românească, originală, pornind de la sistemul de operare SIRIS 3 cumpărat din Franţa. Şi s-a mai lucrat la un fel de sistem de operare Unix pe calculatoarele FELIX. Începuse însă democraţia. Au fost aduse masiv calculatoare PC. Lumea a început să abandoneze calculatoarele FELIX. Dar şi cele Independent şi Coral au început să nu mai fie apreciate. Atunci a început „federalizarea” în ITC. Institutul s-a împărţit în două: ITC Hardware şi ITC Software. Ştefan Diaconescu, după ce a fost şeful laboratorului Hardware, în locul domnului Francisc Momeo, a fost apoi investit cu titlul de director ştiinţific la ITC Hardware.

Ştefan Diaconescu a plecat însă de la ITC, la firma SoftWin, întemeiată şi condusă de Florin Talpeş. Aici deţine funcţia de director ştiinţific. Cum era şi normal, la SoftWin Ştefan Diaconescu a continuat seria de succese în cercetare pe care a avut-o la ITC. A realizat lucrări deosebite. În special două dintre acestea sunt de o importanţă naţională: a) un instrument de tip „stilou grafologic”, pe baza căruia se poate recunoaşte semnătura unei persoane; b) a doua, cu mult mai vastă, a constat din realizarea unei structuri informatice a dicţionarului extins al limbii române, a flexionării cuvintelor şi expresiilor din graiul românesc. Toate aceste structuri de date, obţinute printr-o muncă gigantică, coordonată de el, au vizat numeroase aplicaţii în informatică, şi nu numai: analiza corectitudinii frazelor editate în calculator, în Word, de exemplu. Sau, şi mai spectaculoasele aplicaţii de traducere a textelor dintr-o limbă în alta. La programele de traducere este foarte importantă acurateţea traducerii.

Ştefan a atins vârsta pensionării, dar mintea lui pare să nu cunoască vreun repaos. În ultima vreme a publicat valoroase cărți de literatură.

Mihai Martinovici - al doilea adjunct în laboratorul lui Corneliu Maschek, după Ştefan Diaconescu. Era responsabilul părţilor celor mai tehnice ale programelor elaborate pe calculator. Scund de statură, brunet, molcom în vorbire, prietenos, bun cunoscător a mai multor domenii. Avea o mustăcioară neagră pe care şi-o tot răsucea când era profund preocupat de ceva. Îi spuneam Marmi. În prezent locuiește in Franța. Nu că și-ar fi dorit cu tot dinadinsul să plece în Franța, dar fiica sa și soția, medici fiind, au găsit servicii în Franța, iar Mihai a trebuit să le urmeze.

Dumitru Drăgulete - venit la ITC mai târziu, de la CINOR. S-a născut în judeţul Argeş. Era de o conştiinciozitate ieşită din comun. Cred că era cel mai harnic dintre programatorii laboratorului. Muncea cu folos, treaba progresa vizibil acolo unde punea el umărul. A muncit cu sârg şi după Revoluţie, când lumea realiza deja că munca e cam în zadar, că opera noastră nu se va mai aplica niciodată în centrele de calcul din ţară. Avea doi copii - un băiat şi o fată - se mândrea cu ei, căci erau premianţi la şcoală şi pe la olimpiade. Au ajuns cu bine copiii, în Elveția, iar Mitică al nostru are prilejuri dese să viziteze Elveția și Europa, deși i-ar fi plăcut tare mult să trăiască liniștit în comuna sa natală din Argeș.

Radu Boca - Înalt şi solid. Nu se implica prea tare în temele laboratorului. Totuşi, era un om capabil, un coleg bun, mereu pus pe glume şi poante. Decedat între timp, în America, unde locuiește fiica sa.

George Beloiu - bine afirmat încă din facultate, conştiincios la serviciu. Era un bun executant de teme, dar temele trebuiau iniţiate de cineva, nu-i plăcea să creeze teme din proprie iniţiativă. După Revoluție a plecat în Statele Unite, unde și-a găsit de lucru în domeniul informaticii.

Valentin Cean - un tip foarte capabil şi ambiţios. Încă de la sosirea în ITC m-a ajutat să dezvoltăm programul de şah, pe atunci ajuns la versiunea Labirint-64 pe roboţelul nostru de şah. Era un bun executant, dornic de a meşteri lucruri interesante. După numai câţiva ani a fost cooptat în Laboratorul lui Dan Roman pentru realizarea aplicaţiilor de grafică. După Revoluţie a plecat în străinătate.

Adrian Niculescu - inginer, foarte ambiţios. S-a preocupat multă vreme de limbajul Small-Talk, mai întâi în laboratorul Ioanei Dobre, apoi în colectivul condus chiar de el. Am lucrat împreună, episodic, la un contract cu unitatea militară DTM, pentru desenarea de hărţi cu caracter cartografic. A avut, prematur, un sfârşit tragic.

Sorana Rabinovici - o ingineră hardistă şi softistă foarte apreciată în Laboratorul lui Maschek. Când era de elaborat noi programe, se implica foarte serios, iar când era atmosferă de relache în laborator, ştia să participe activ la diferite jocuri de societate cu colegii. A plecat în Statele Unite, împreună cu familia, încă înainte de Revoluţie, unde s-a afirmat pe deplin.

Mircea Dumitrescu - un tânăr deosebit de isteţ, la vorbe, şedinţe şi planuri. Promova vizibil. A avut câteva delegaţii spectaculoase, după care s-a transferat la Electronum. Apoi a urmat o căsătorie fulger cu Dana, fiica ministrului Angelo Miculescu, pentru ca, nu peste multă vreme, să aflăm că, deși a fost privit ca o mare speranţă, în timpul unei delegaţii a rămas în străinătate.

Jean Floricică - era făcut parcă dintr-un alt aluat. Luase poziţia unui om inteligent, dar liniştit. Nu lupta pentru funcţii, pentru afirmare. Îşi vedea liniştit de jobul care i se dădea. Dar la un moment dat, când se înfiinţau în ITC echipe software pentru minicalculatoare (s-a cumpărat un sistem PDP 11 ca prototip, cu sistem de operare, dar fără surse), Jean Floricică a fost transferat în laboratorul lui Martin Gabriel pentru realizarea unui sistem de operare original, pur românesc, pentru viitoarele calculatoare româneşti I-100. Aici l-am văzut pe Jean Floricică lucrând calm, fără vreun mare elan. Astfel, a dus-o până după Revoluţie, după care a plecat definitiv în Franţa.

Lui Jean Floricică i-am făcut odată o poantă nostimă, copilărească: încă lucra în laboratorul lui Maschek pe atunci. I s-a dat o temă de decompilare prin program a unor module de bibliotecă. Avea o cutie de cartele pentru programul respectiv. După ce rulase de nu ştiu câte ori ca să scape de erorile sintactice, Jean mai avea încă o eroare sintactică în programul acela scris în limbajul ASSIRIS. Compilatorul marca toate erorile de sintaxă cu un „*“ în coloana 1 a listingului sursă. Jean s-a dus agale la perforatorul de cartele, îşi făcuse cartela de corecţie şi a mai pus o dată programul în lectorul de cartele. Cartelele erau citite din nou, compilate, începea listarea la imprimantă a listingului sursă. Jean se plimba nerăbdător între disc şi imprimantă, aşteptând să se termine listarea. Ce-mi trece mie prin minte? Să-l sperii puţin pe Jean. Fără ca el să observe, am oprit un moment imprimanta de la buton, m-am dus în spatele ei şi i-am pictat pe listing un asterix frumos, cu pixul, cam prin dreptul coloanei întâi. Apoi am repornit imprimanta, iar listingul a început să curgă mai departe. Jean a luat şi s-a uitat la programul sursă, convins că nu mai are erori. Când colo – nu i-a venit să creadă! Găseşte asteriscul pe listingul sursă şi sare plin de nervi: „Cum naiba de mai sunt erori, doar era una singură şi-o corectasem!?“ Apoi s-a uitat mai bine pe listing şi a văzut că linia de cod era corectă. Eu nu l-am mai lăsat să se frământe prea mult şi i-am spun despre glumă. „Măi, Viorele, nu mă mai speria şi tu!“, mi-a zis el necăjit, cu o voce mult prea blândă decât s-ar fi potrivit în acea situaţie...

Dinu Stăncescu - era o figură aparte în ITC. Era prea deştept pentru munca dură de la sistemele de operare. După propriile sale afirmaţii, îi plăceau mai mult preocupările legate de conceptele de bază ale sistemelor de operare: memorii virtuale, chei de protecţie ale paginilor de memorie etc.

N-avea însă nicio atracţie pentru codul sistemului de operare. Era, în schimb, foarte vioi în treburile de „socializare“ din cadrul laboratorului lui Maschek. Era primul dispus să inventeze diferite jocuri şi distracţii în laborator, mai ales atunci când, după avizări, toată lumea era relaxată şi se inventau fel de fel de jocuri în grup. Grupul cel mai semnificativ era cel al lui Dinu Stăncescu, Emilia Dragne, Sorana Rabinovici, Radu Boca. Dinu Stăncescu era recunoscut şi ca un bun jucător de bridge. În acest domeniu îl avea ca partener pe Ionescu Bujor. Acesta din urmă mai era şi un bun şahist, în timp ce Dinu Stăncescu se mulţumea doar cu jocul de bridge.

Ioana (Danale) Dobre - s-a ocupat de crearea de proceduri software de testare a echipamentelor. O colegă cu un fizic firav, inteligentă, comunicativă, influentă în tot ITC-ul. Participa des la şedinţele SUMEC din domeniul calculatoarelor. În anii dinainte de Revoluţie şi-a creat un laborator de testare, incluzând şi testarea calculatoarelor I-100, I-102F.

Gheorghiţă Ferentz - un tânăr înalt, slab, cu mustăcioară, prototipul omului foarte serios, motiv pentru care a fost folosit pentru păstrarea ordinii în materialele informatice la realizarea temelor: discuri, benzi, listinguri. Lucra sub responsabilitatea directă a lui Ştefan Diaconescu, iar soţia sa, Mihaela, lucra şi ea în acelaşi laborator.

Horia Ciobanu - nu prea înalt, subţire, un bun coleg. A lucrat mai ales la integrarea unui sistem de tip Unix pentru calculatoarele FELIX C-8010. După Revoluţie şi-a găsit un job potrivit la o firmă de software, apoi la alta, la care lucrează şi azi. L-am întâlnit într-o zi şi am încercat să aflu mai multe noutăţi de la el. Cum îţi merge? îl întreb eu. Bine! îmi răspunde el. Cu beneficiarii cum vă descurcaţi? Binişor, răspunse el. Cam aşa mergeau discuţiile cu el, nimic nou nu puteai afla de la el...

George Ioan - împreună cu colectivul său, a lucrat la aplicații sub sistemul Socrate, un limbaj de baze de date, având multe contracte în afara Institutului. Emilia Dragne - a lucrat în colectivul lui Marius Cosma. Era o colegă spirituală, dispusă mereu la discuţii de socializare în interiorul laboratorului.

Cecal Liana - O colegă cu o bună pregătire profesională. Se implica în cercetare pe teme dintre cele mai actuale. Participa la simpozioane, comunicări ştiinţifice. Ulterior a lucrat la firma SoftWin condusă de Florin Talpeș.

Niki Popescu - fiu al unui avocat de renume pe atunci al României. Pentru a nu-şi dezminţi originea din familie, avea o constituţie mai mult decât solidă. Din acest motiv, mişcările lui prin laborator erau parcă teleghidate. După cum era şi de aşteptat, Niki Popescu nu se prea angrena în lucrările curente ale laboratorului lui Maschek. Umbla, în schimb, prin laborator, sau pe holuri, dispus oricând să arunce glume celor care îl ascultau. Ştia o sumedenie de poante, din cercul înalt în care trăia.

Avea, totuşi, o mare pasiune: doctoratul în sisteme de conducere. Deoarece se dusese vestea că profesorii din Bucureşti nu prea ştiau de glumă, nu dădeau un doctorat fără merit, Niki Popescu, împreună cu părintele său sus-pus, au stabilit că e mai bine ca Niki să-şi dea doctoratul la Iaşi. La acest doctorat, colegul nostru a lucrat cu mare sârg. După ce sosea la serviciu şi după ce-şi sorbea cafeaua, îşi ascuţea o droaie de creioane, apoi se apuca cu sfinţenie de desenele lui pentru lucrarea de doctorat.

Florin (George) Vasiliţă - un coleg brunet, cam plinuţ, chiar mai mult decât trebuia, cam copilăros pentru vârsta şi fizicul lui. Era genul de om căruia îi dădeai lucrări care nu trebuiau neapărat să fie realizate. Văzând că nimeni nu-l ia în serios, nici el nu se omora cu munca. Lumea din laborator l-a acceptat aşa, cu toate ale lui. Avea în spatele laboratorului un soi de cotlon al său, în care-şi strângea mii de boarfe, listinguri şi cutii inutile. Era mai greu când se făceau mutări prin laborator, pentru că atunci ieşeau la iveală toate acareturile sale fără de sfârşit.

Odată, la împărţirea temelor pentru semestrul următor, Vasiliţă se văzu chemat de Maschek să i se dea o sarcină de serviciu. El se prezentă imediat, dar sceptic şi, înainte de a afla despre ce este vorba, zice către Maschek: dacă era ceva important nu mă chemaţi pe mine!...

Am asistat însă la o scenă mult mai nostimă legată de colegul nostru Vasiliţă. După cum ziceam, deşi era corpolent, era şi foarte copilăros, căci se băga în toate cele şi vroia să vadă tot ce fac unii şi alţii. Se mai ducea pe capul fetelor, doar, doar, să-l ia în seamă careva. În acel timp aveam în laborator un colectiv de IA (Inteligenţă Artificială) – cel al lui Cristian Giumale de la Politehnica din București. În acest colectiv era un tânăr, ceva mai înalt, numit Răzvan Teofilovici, care făcuse ceva iniţiere în lupte kung-fu. Vasiliţă al nostru era foarte curios de anumite tehnici orientale, chiar citise câteva lucruri în acest sens, dar vroia să afle şi mai mult. Văzându-l pe Teofilovici la birou s-a dus pe capul lui să-l roage să-l iniţieze şi pe el în luptele kung-fu. Au vorbit ce au vorbit, dar Vasiliţă mai insista. Atunci s-a petrecut scena aceea: Răzvan a pus amândouă mâinile pe Vasiliţă al nostru şi-n secunda următoare a descris cu el un arc de cerc prin aer, cu picioarele spre tavan, de-a aterizat în partea cealaltă a unui scaun, în picioare, viu şi nevătămat! Eu am înmărmurit. Vasiliţă avea vreo 90 de kilograme și a zburat ca un fulg în mâinile lui Teofilovici! Cum de n-a păţit nimic în acea schemă de luptă, numai Dumnezeu ştie sau tehnica de luptă a lui Răzvan!...

Vasile George - era un tip cu totul şi cu totul ciudat. Primise de la Mashek sarcina să se ocupe de SIMBIONT pentru noul sistem de operare HELIOS. Dar el făcea orice în afară de aceasta, sau dacă făcea ceva legat de temă o făcea cu mare încetineală. Motiva deseori că problemele trebuie mai întâi studiate înainte de a se proceda la o trecere în faza de programare. Nu avea deloc încredere în listinguri sursă. De aceea proceda la studiul programelor analizând vidajele. În acest scop îşi scotea la calculator vrafuri de vidaje (dump-uri hexa ale conţinutului memoriei centrale) cu scopul de a le studia. Le studia şi acasă, cel puţin aşa susţinea. Îşi lua vidajele în braţe, le ducea şi le lega de portbagajul motoretei sale, apoi se îndrepta către casă. Dimineaţa însă aducea vidajele înapoi la serviciu și toate acestea se petreceau cam zilnic.

Asta era înainte de Revoluţie, iar după Revoluţie s-a căsătorit, soţia sa a reuşit să-l mai disciplineze şi, obligat de economia de piaţă, s-a pus pe treabă. Împreună cu soţia sa, o bună programatoare de FoxPro, au întreţinut o firmă particulară de software care oferea programe de salarii pentru diferite societăţi, unele chiar importante.

Emanuel Cosmovici - Era greu să găseşti un personaj mai pitoresc în ITC, altul decât a fost Emanuel Cosmovici. După ce a învăţat programarea în limbajul de asamblare ASSIRIS, Emanuel Cosmovici şi-a dat seama că nu prea îl atrage această preocupare. Sesizând asta şi şeful laboratorului, Corneliu Maschek, i-a oferit o altă îndeletnicire: să se ocupe de nişte baze de date (pornind de la un sistem denumit SOCRATE, preluat de la francezi, cu posibilităţi reduse pentru a trata bazele de date). Emanuel Cosmovici, împreună cu Mărioara Papară (Diaconescu) şi cu încă o colegă, Ileana Roman (plecată apoi în Australia), s-au ocupat multă vreme de o bază de date pentru un spital, în colaborare cu o doctoriţă de la secţia obstetrică-ginecologie. Cosmovici era şeful acţiunii, făcea cu tot sufletul lucrarea. Doar că, la un moment dat, toate deciziile depindeau de doctoriţa aceea care însă era foarte ocupată. Doctoriţa participase la început cu entuziasm la acest proiect, până a început să dea semne de oboseală. Şi-a dat seama că pierde prea mult timp, că şi-a cam neglijat proprii pacienți. Şi atunci proiectul s-a stins.

În legătură cu acest fapt, mai era în laboratorul lui Maschek un colectiv care se ocupa cu problema bazelor de date. Era grupul lui Ioan George, a soţilor Vlad şi Sanda Cociaşu. Dânşii duceau o viaţă de boierie. Veneau când vroiau, plecau când vroiau de la ITC. Lucrau la Centrala de Maşini Unelte, acolo unde aveau contract, se ocupau de gestiuni folosind baza de date SOCRATE. Şi nimeni n-avea nimic de spus, atâta timp cât băieţii îşi făceau treaba şi aduceau contracte semnate! Revenind la Emanuel Cosmovici, după ce s-a stopat afacerea cu SOCRATE pentru spital, acesta a trecut să se ocupe de organizarea magnetotecii Centrului de Calcul.

Trebuie spus despre Emanuel Cosmovici că, dacă nu s-ar fi inventat activitatea multi-tasking la nivel mondial, desigur, ar fi inventat-o el. Când i se dădea ceva de făcut, se repezea la treabă cu tot sufletul, cu întreaga sa pasiune. Pe parcurs mai deschidea noi acţiuni, ba dintre cele de documentare, ba nişte relaţii interesante cu beneficiarii, relaţii mai mult sau mai puţin conexe cu lucrarea. Aşa că noi, ceilalţi, îl vedeam pe colegul nostru permanent îmbrobodit cu tot soiul de treburi simultane.

Se scula tare de dimineaţă acasă, dar ajungea la serviciu cam cu vreo oră, două întârziere. Aranja ce aranja cu portarii, îl lăsau să intre când vroia. Dimineaţa mai avea de alergat într-o mulţime de locuri, trebuia să rezolve probleme arzătoare, de cele mai multe ori în folosul colectivităţii.

Îşi făcuse o sumedenie de relaţii, pe la XEROX, pe la editură, pe la fotograf, pe la prototipuri. Dacă aveai ceva de rezolvat, îi cereai lui ajutorul. De îndată dădea un telefon, întreba în stânga şi în dreapta, se frământa. Cele mai multe dintre sfaturile lui erau valide şi apreciate de toată lumea.

Îmi amintesc că, într-o vreme, cunoscuse nişte oameni care-i aduceau brânză de oaie şi miere de albine, produse de calitate. Era mare penurie de alimente pe atunci. Se zbătea el şi reuşea să comande pentru toată lumea. Aducea şi împărţea. Se zbătea pentru unul şi pentru altul, pentru fiecare în parte. Era tare omenos. Îi ajuta pe cei bolnavi, aflaţi în necaz. Stătea mult de vorbă cu ei, le oferea toate resursele de care dispunea.

Într-o vreme, chiar şi obţinerea unui brad de Crăciun era o problemă. Emanuel Cosmovici se băgă în afacere şi comandă un camion de brazi, practic pentru toată lumea din ITC. Făcea liste, strângea bani. Când venea camionul cu brazi, toată lumea „civilizată“ din ITC sărea în camion să-şi ia bradul cel mai frumos, cel mai arătos. Atunci Emanuel simţea teama că brazii vor fi luaţi în dezordine, că cei care au plătit vor putea rămâne fără brad! Şi unii chiar au şi rămas fără brad. Atunci Emanuel trebuia să facă reconstituiri sofisticate ca să poată afla cine a plătit şi cine a luat bradul!

Avea prieteni interesanţi prin Institut: Bădescu - arhitectul (şeful soţiei sale Mihaela şi al Ioanei, sora soţiei), Nicu Zenof - graficianul, doamna Rugină de la XEROX şi mulţi alţii.

Însă adevărata vocaţie şi-a descoperit-o abia după Revoluţie. Era de religie catolică, el şi întreaga sa familie. Începuseră să vină camioane de ajutoare din străinătate. Noi, bărbaţii din laboratorul lui Maschek, am fost convocaţi de Emanuel în mai multe rânduri să dăm o mână de ajutor la descărcarea vreunui camion, plin cu pachete de făină şi de zahăr. În final, Emanuel căuta să ne răsplătească, să ne dea şi nouă, cei care îl ajutam, câteva pachete. Dar noi refuzam, ştiind că era atâta lume săracă la care trebuia să ajungă alimentele acelea. Însă, după ce striga la noi: „Şi voi sunteţi săraci, nu v-a asuprit atâţia ani Ceauşescu?“, ne convingea. Am dus şi noi acasă câteva din pachetele acelea de alimente gratuite. Camioanele cu alimente şi haine veneau din ce în ce mai multe. La ITC nu mai era loc pentru depozitarea lor. Veneau din partea bisericii catolice. Emanuel Cosmovici a fost investit ca şef la împărţit acele ajutoare. Iar noi, zile în şir, nu am mai lucrat, ci ne-am ocupat cu descărcatul camioanelor cu ajutoare. Erau tiruri grele, pline de alimente: făină, ciocolată, conserve şi câte şi mai câte. Alte tiruri veneau cu haine vechi. După o muncă istovitoare, uneori până spre seară, primeam şi noi ca răsplată alimente sau haine. Era de unde. Toate aceste ajutoare se descărcau undeva pe la subsolurile Catedralei Sfântul Iosif. Învăţasem toate cotloanele acelor beciuri şi subsoluri. Veneau camioane şi nu mai aveam unde depune marfa. Au început să fie descărcate direct pe la spitale, pe la licee. Umbla multă lume amărâtă să ceară atunci ajutoare. Emanuel Cosmovici era mare şef pe acest şantier: dacă vedea o femeie amărâtă, fie ţigancă, fie româncă, îi dădea imediat alimente şi haine. Îi era frică, totuşi, să nu fie atacat depozitul de ajutoare de către săracii veniţi în număr foarte mare.

Cu timpul, ajutoarele s-au mai rărit. Însă Emanuel Cosmovici a rămas să-şi continue această nouă înclinaţie a sa: să-i ajute pe oamenii săraci şi amărâţi. Aşa şi-a făcut nişte asociaţii de întrajutorare care mai funcţionează şi astăzi!

Laboratorul 13 condus de Lucia Popescu

Lucia Popescu - șef de laborator

Era şefă de laborator, dar practic se ocupa, precum o mămică, de toate problemele laboratorului. Părea autoritară, dar înţelegătoare cu problemele fiecăruia. Nu-i plăcea însă să fie păcălită, căci pedepsea aspru pe cel în cauză.

În laboratorul ei erau angajate fel şi fel de odrasle ale unor ştabi din Bucureşti, căci dânsa avea tactul necesar să le acorde demnitate, lăsa loc pentru fiecare să se afirme. Îi plăcea să asculte soluţiile subalternilor şi intervenea ori de câte ori soluţiile celor din subordine erau mai slabe decât cele pe care le ştia deja din experienţa altor lucrări.

La început, în laborator, s-au realizat programe de test pentru toate produsele ITC, inclusiv pentru cele ale filialelor. Colegele din subordinea ei (Ioana Eftimie, Mia Lăscuţoiu, Magda Călinescu, Marilena Mureşan, Elena Darie) au realizat programe de test, dar şi rapoarte de validare sau rapoarte de oponenţă. Cu timpul, preocupările din acest laborator s-au diversificat, au început să fie abordate şi elaborări de aplicaţii informatice.

După Revoluţie, Lucia Popescu a fost promovată în funcţia de director la Software ITC. În această funcţie a devenit ceva mai severă. Erau probleme financiare serioase de rezolvat. Împreună cu fetele de la contabilitate socotea şi răs-socotea rezultatele economice ale departamentelor.

La un moment dat s-a pus problema organizării unui colectiv CAD/CAM ca să strângă la un loc toate preocupările din acest domeniu din Institut. Atunci, Lucia Popescu m-a desemnat pe mine şef al acestui colectiv. Aveam mai multe teme. De pildă, unii se ocupau cu croirea automată de materiale (Ştefan Ghinea, Liviu Tifigiu, Tudor Răducanu). Alţii se ocupau cu aplicaţii de „element finit“ (soţii Bogdan şi Rodica Nicolau). În fine, colectivul cel mai numeros era condus de mine, având ca temă software-ul de grafică pentru aplicaţii în geologie şi topografie (TOPOCAD, PETROCAD, SILVOCAD). În acest colectiv au lucrat câţiva specialişti precum: Cristi Florescu, Elena Darie, Ştefan Tania, Doina Gurban, Mariana Rusu, Luminiţa Berechet. Cecilia Nicolescu era statisticiana colectivului.

Colectivul CAD/CAM s-a destrămat după numai doi ani, oamenii s-au împrăştiat prin toată lumea, prin Canada, pe la firme personale, pe la bănci şi alte instituţii.

Marilena Mureşan - impresionantă prin fizic, extrem de muncitoare şi serioasă. Conducea teme importante în laboratorul Luciei Popescu. Apoi s-a mutat la firma SoftNet, unde director tehnic ajunsese Mihai Popescu, fiul Luciei Popescu. Ulterior, Marilena Mureşan a fost dezvoltator de aplicaţii de bază la firma S&T condusă inițial de Dan Roman, apoi de Victor Grădinescu – Directorul Departamentului de Software.

Se supăra însă des pe directori. Aşa s-a întâmplat şi cu Lucia Popescu, apoi cu Adela Vlădescu. De fapt, căuta să-şi impună punctul ei de vedere, ca om cu personalitate, care lucra mult şi avea multă experienţă. De la S&T n-a mai plecat, dovadă că Victor Grădinescu şi Dan Roman i-au recunoscut meritele.

Sofia Zainea - colega mea de la Facultatea de Matematică din Iaşi. O colegă agreabilă, prezentabilă, preocupată de cercetare în domeniul software. În ultimii ani de activitate la ITC a coordonat un laborator al cărui preocupare principală o formau temele de informatizare a spitalelor. A plecat de la ITC după Revoluţie, iar în prezent lucrează la reprezentanţa IBM din România.

Ileana Buznea - fiica directorului general Dinu Buznea. Era o tânără liniştită, frumoasă şi prietenoasă, nu supăra pe nimeni, în pofida faptului că tatăl ei avea o funcţie înaltă. Nu alerga după funcţii, cum se întâmpla cu alte persoane cu sprijin înalt.

Radu Grozea - o figură de om, nu prea înalt, nu prea gras, brunet, vorbăreţ, aşa cum poate ar trebui să fie un om normal. Nu se ambala tare la muncile de Sisif din domeniul informaticii. Avea însă un hobby al lui - concursurile de carting. Consecvent acestuia şi căutându-şi vocaţia, a ajuns în cele din urmă la Televiziunea Română, în calitate de redactor şi prezentator, funcţie pe care a deţinut-o până la pensionare. Îl puteai vedea des comentând concursurile de moto sport din ţara noastră, dar şi pe cele de la nivel mondial. Radu Grozea avea şi un prieten nedespărţit, Ion Olaru, pe care n-a reuşit însă să-l aducă la TVR. Regretăm dispariția sa prea timpurie de pe lumea aceasta.

Mioara Cerbeanu - s-a angajat cu studii medii în laboratorul Luciei Popescu, dar şi-a terminat apoi facultatea la fără frecvenţă. Mai trebuia să-şi facă lucrarea de licenţă, dar neştiind prea bine partea de programare, m-am oferit s-o ajut la lucrări. Timp prea mult n-aveam, de aceea preferam să vin duminica la serviciu să mai lucrez la programul din licența ei. Era iarnă, zăpadă, frig. Am venit încă de dimineaţă la Institut, am descuiat laboratorul, am dat drumul la un calculator I-102 şi am început să lucrez la program. Făcusem destule treburi, mai vroiam doar să listez rezultatul la o imprimantă Centronix. Am căutat cablul de alimentare, l-am pus în prelungitor şi încep să listez. Mai aveam încă de lucru. După un sfert de oră simt un miros înecăcios. Mă uit prin laborator, nimic deosebit. Continui să lucrez și mă gândeam să plec acasă. Însă mirosul acela din laborator a devenit şi mai înecăcios. O pornesc în cercetare. Când colo, ce descopăr? Sub un birou, un reşou roşu, aprins, iar biroul devenise negru pe dedesubt, mai să ia foc! Atunci m-am lămurit. Din cauză că nu prea se dădea căldură la calorifere, unii îşi aduseseră de acasă reşouri și le ţineau mai mult pe sub birouri, să nu le găsească cineva dacă se făcea vreun control. Iar eu, când pusesem imprimanta în priză, pusesem totodată în priză şi nenorocitul acela de reşou, care era în derivaţie pe fir cu imprimanta. Noroc că nu apucasem să plec acasă, că poate aş fi provocat în urma mea un incendiu de toată frumuseţea!...

Laboratorul 15 condus de Mihai Rigani

Mihai Rigani - șef de laborator

La Mihai Rigani, când intrai în laboratorul său, parcă intrai într-o altă instituţie şi nu în ITC. Bineînţeles, Mihai era echivalentul directorului general al acelei proprii instituţii.

Mai degrabă scund de statură, deloc gras - dimpotrivă, chiar suplu - accentuat brunet (mai brunet chiar şi decât Marcel Pasă din subordinea sa), cu părul ca pana corbului, cu nelipsita-i mustaţă neagră în stil „rândunică” (fără de care nici nu mi-l pot imagina), sonor la voce, cu comenzi impuse (dar care expirau cam la zece secunde), era o persoană respectată în institut.

Uneori avea relaţii tensionate cu conducătorii altor colective. Bineînţeles, asta pentru bunul mers al Institutului. Ierta repede, uita multe doar după câteva ore. Mihai Rigani era el însuşi, indiferent de micile incidente cu conducerea ITC.

Avea uneori şi atribuţii de director adjunct. Asta când vreun director lipsea sau era foarte ocupat cu alte treburi. Unele sarcini erau lăsate chiar permanent în seama sa, căci avea vaste relaţii cu clienţii.

Secretarele lui Rigani nu erau chiar fericite. Aveau de dat multe telefoane, aveau de preparat multe ceşti cu cafea. Rigani era un fumător înrăit, le afuma rău de tot pe bietele secretare. Era o mare deosebire între Mihai Rigani şi Dan Roman, căci la acesta din urmă secretarele cam domneau.

După Revoluţie însă, pe Mihai Rigani l-au cotropit problemele de comerţ cu PC-uri. Ţin minte că, într-o zi, am cărat în neştire PC-uri şi monitoare Atronix. Era o sală plină numai cu ele. Ce mai încoace, încolo, Rigani s-a lansat în comerţ.

Meritul lui era că-şi structurase bine colectivele din laborator, punând bază pe oamenii cei mai pregătiţi. Şi au fost destui în laboratorul lui. Să creionăm câte un scurt portret pentru o parte dintre membrii marcanţi ai laboratorului lui Mihai Rigani.

Victor Grădinescu – devenit şef de laborator

A venit la ITC în anul 1975, direct de pe băncile facultăţii. A fost repartizat în colectivul lui Mihai Rigani care se ocupa pe atunci cu asigurarea asistenţei tehnice în domeniul software la toate centrele de calcul.

Înalt de statură, cu un fizic armonios, o voce calmă şi aşezată, chibzuit la vorbă, s-a impus repede printre colegi. Şi-a însuşit repede meseria, devenind omul de bază al Laboratorului 6 condus de Mihai Rigani. Împreună cu alţi colegi pricepuţi, printre care Marcel Pasă, Iancu Codruţ şi Radu Diaconu, s-a ocupat de multiplele probleme ale sistemelor de operare instalate la cele mai multe dintre centrele de calcul din ţară, dar mai ales ale celor exportate în China, Cehia şi Germania.

Dacă n-ar fi existat un asemenea om serios în ITC, acesta ar fi trebuit inventat. Însă nu a fost nevoie, acel om serios a fost găsit, cu siguranţă, în persoana lui Victor Grădinescu. Era serios şi atunci când vorbea. Gluma şi surâsul de pe chipul său dispăreau când era vorba de relaţii contractuale, de relaţii cu clientul sau de alte probleme serioase.

Victor era mereu responsabil cu seriozitatea muncii în laboratorul lui Rigani. De aceea era trimis să asigure service exact acolo unde treburile erau foarte importante, la clienţii cei mai mari, sau acolo unde nu se admitea ca ceva să nu meargă perfect. Îşi făcea conştiincios datoria, ştia că el e cea mai responsabilă persoană care trebuie să rezolve la beneficiari orice problemă de software, uneori şi de hardware.

Ne-am întâlnit odată în China, Victor era pe cai mari, asigura asistenţă tehnică la nişte sisteme mamut livrate la Consiliul de Planificare al Chinei (un fel de CSP al nostru). Acolo nu-ţi permiteai să n-ai o atitudine sobră. Tocmai de aceea Victor era trimis la astfel de acţiuni cheie ale exportului de tehnică de calcul.

A mai asigurat multă vreme asistenţă tehnică şi pentru minicalculatoarele româneşti I-102F şi Coral 4030.

După Revoluţie, la fel ca multă lume de la ITC, a plecat din Institut. Mai întâi a lucrat la RomSys. În prezent lucrează la S&T, în Bucureşti, în calitate de Director Dezvoltare Software.

L-am întâlnit recent chiar în sediul S&T. În pofida faptului că între timp au trecut mulţi ani peste noi, el a rămas neschimbat, la fel de binevoitor, tot serios în treburile care impun seriozitate, dar şi glumeţ totodată. Se înţelegea perfect cu Dan Roman, cât timp Dan era Director general al S&T-ului din zona Europa de Sud-Est.

Marcel Pasă - un coleg brunet, cu părul dat pe spate, fumător. Slab la trup, rar găseai în institut unul mai slab ca el. Era tipul de om pentru care costumul trebuia să aibă patru nasturi, că altfel lua vântul haina de pe el.

Ce-i drept, când se îmbrăca în costumul cel maron şi-şi încheia toţi cei patru nasturi, şi când îşi mai punea şi cravata asortată, cu insignă, părea cel mai elegant din ITC. De aceea era chemat pe la toate protocoalele şi şedinţele. Avea un fizic plăcut, în pofida lipsei totale de grăsime sub piele.

Am aflat că a absolvit facultatea de matematică cu brio, dar nu şi-a dorit să se afunde în munca de programare, era un visător. Patrula des prin laboratoare de software. Discuta problemele apărute la beneficiari, ăsta era de fapt principalul său atuu, ştia să discute bine problemele cu beneficiarii din centrele de calcul şi să aplaneze orice conflict.

Era un matematician bun, oferea des meditaţii la matematică. Îi plăcea şi şahul, se înscria la aproape toate concursurile de şah organizate în Institut.

După ce s-a deschis comerţul cu calculatoare FELIX, Marcel Pasă era des plecat în China, mai ales atunci când unele sisteme aveau probleme. Îşi făcea repede prieteni printre chinezi, chiar şi chinezoaicele îl admirau, prin felul său glumeţ de a fi. Mai ales că era brunet, ca şi ei, cu păr lucios pe cap, ca pana corbului. La hotelul unde stătea se făcea imediat remarcat de către personalul acestuia: le cerea diferite servicii, sau le mai reproşa câte ceva, de pildă că nu i-au schimbat ceaiul etc.

Iancu Codruţ - maramureşean sadea, de origine. Nici măcar cei 40 de ani trăiţi în Bucureşti nu l-au schimbat. Înalt ca bradul, bine făcut, precum un flăcău din basme, cu părul negru pe capul său mare. Blând la vorbă, sfătos, încet la mânie şi răbdător, bun la inimă.

Îi plăceau delegaţiile în nordul ţării, la Baia Mare (unde se născuse), la Satu Mare, Cluj, chiar şi Suceava sau Bacău (acolo de unde îi era soţia). Evident, îi plăcea şi în China, unde a prins destule delegaţii, căci erau multe sisteme în asistenţă tehnică simultană la Beijing şi în alte oraşe chinezeşti. Umbla veşnic cu două-trei benzi subsuoară sau în geamantan. Benzile atârnau greu, dar nu mai greu decât pentru colegele sale Natalia Lapteş sau Adriana Piţigoi, care umblau şi dânsele des în delegaţii prin ţară.

Dan Horhoianu - iniţial a lucrat în laboratorul lui Corneliu Maschek, apoi s-a mutat în cel al lui Victor Grădinescu. În prezent lucrează la S&T ca analist programator. Inteligent şi preocupat permanent. Puţin cam prea dezvoltat la corp, mai ales în ultima vreme. Se certa adesea cu Manea şi cu Martin, multe lucruri neconvenindu-i.

Radu Diaconu - un tip nu prea înalt, un pic brunet, agil, inteligent, nu prea promovat în ciuda sârguinţei sale de a se evidenţia. Era, totuşi, un coleg în care puteai avea bază, un bun cunoscător al sistemelor de operare pentru FELIX C-512. De aceea era trimis adesea în China. Odată am fost împreună în delegaţie pentru a acorda asistenţă tehnică unui sistem de calcul la Centrul Radio din Beijing. Deşi eram de aceeaşi meserie, el s-a autointitulat atunci şef al delegaţiei, chiar dacă nu era nevoie de aşa ceva. În rest, eram prieteni buni.

Adriana Pițigoi – o colegă frumoasă, agreabilă, de bază pentru asigurarea service software pentru minicalculatoare. Soțul ei lucra la ICI și aveau copii drăgălași.

Aurelia Cojocaru – Melnic – Absolventă a facultății de matematică la Iași, s-a încadrat perfect în activitatea Laboratorului 15 de Asistență tehnica software. La început era în grupul de colegi care acordau asistență tehnică pentru sistemele mari FELIX, apoi pentru minicalculatoare I-100, I-102F.

Laboratorul condus de Armand Segal

Armand Segal - șef de laborator

A venit în ITC, ca şi Toma Victor, de la IFA. Om de înaltă pregătire în electronică şi tehnică de calcul, nu se înţelegea deloc cu Victor Toma. El a realizat calculatorul CIFA 101, care nu avea nimic comun cu CIFA 1.

Era un domn prezentabil, înalt, brunet. Circula des printre oamenii din laborator. Discuta, îndruma, dădea sfaturi şi soluţii. Deseori era plecat din laborator pe la diverse şedinţe, prin politehnică etc.

Oamenii din subordinea lui erau dintre cei mai pasionaţi din Institut. Erau preocupaţi de realizarea echipamentelor pe bază de circuite electronice. Când au apărut microprocesoarele, toată lumea din laboratorul său s-a apucat de automatizări pe baza acestora.

Amintirile mele cele mai bune despre laboratorul lui Armand Segal se îndreaptă spre o mulţime de oameni din laboratorul acestuia, în special cele referitoare la colectivul lui Traian Ciobanu.

Traian Ciobanu - om deştept, înalt, brunet. Fumător înrăit, ceea ce era o problemă pentru colegii din laborator sau pentru cei din afara laboratorului, atunci când discutau cu el. Era preocupat mereu de aplicaţii dintre cele mai interesante. Intrasem în legătură cu el prin intermediul lui Ştefan Diaconescu, care realizase un sistem MIDAS de simulare pe calculatorul FELIX C-512 a programelor destinate microprocesoarelor. Părea ilogic să simulezi programe de microprocesor pe mainframe-uri. Dar atunci aceasta era situaţia, aveam sisteme de calcul mari, dar nu aveam suficiente sisteme cu microprocesoare. Ştefan Diaconescu făcuse simulatoare de programe pentru microprocesoarele Intel 4004 şi Intel 4040. Ionescu Felicia din colectivul lui Traian Ciobanu extinsese metodologia de simulare şi pentru Intel 8080. Eu personal făcusem o extensie pentru microprocesorul Motorola 6800.

La Traian Ciobanu întâlneai mai multe teme interesante. Unele dintre ele erau pentru informatizarea panourilor de afişare pentru mersul trenurilor de călători. Chiar a funcţionat mulţi ani panoul său la Gara de Nord.

Romeo Grigore – un tânăr de aur, inteligent şi muncitor, un bun cunoscător al sistemelor de operare CPM şi Windows. A participat la realizarea de automatizări în cadrul laboratorului. După anul 1994 a ajuns la BancPost, la colectivul de Carduri. Conducea până nu demult acest colectiv, unde era mult de lucru, deoarece sistemele de carduri sunt într-o continuă evoluţie.

Felicia Ionescu – o doamnă bună la suflet, cu părul blond, inteligentă şi muncitoare. O colegă extraordinară. A făcut o componentă pentru MIDAS, pentru simularea programelor microprocesorului Intel 8080. Avea predilecţie pentru realizarea de programe, deşi nici schemele electronice nu-i erau străine. Avea cu ce să se laude, avea copii foarte dotaţi, care au ajuns specialişti apreciaţi în domeniul informaticii.

Dana Bucşe - soţia lui Traian Ciobanu care şi-a păstrat numele de Bucşe şi după căsătorie. O electronistă muncitoare, preocupată de aplicaţii.

Elena Herişanu - o colegă ideală pentru un colectiv preocupat de informatizări pe bază de microprocesoare.

Aceste trei doamne, Dana Bucşe, Felicia Ionescu şi Elena Herişanu au realizat împreună un montaj electronic pe o plăcuţă, folosind un microprocesor Z-80, un cip integrat de intrare-ieşire, o tastatură din câteva butoane şi un ecran mic cu nişte LED-uri. Avuseseră nevoie de acest montaj pentru o aplicaţie la un beneficiar. Norocul meu a fost că acea instalaţie mi s-a potrivit de minune şi astfel în acel laborator mi s-a confecţionat un robot de jucat şah. Mi-au făcut o cutie pe care au desenat o tablă de şah, au amenajat LED-uri şi taste în mod adecvat. Acel robot de şah l-am numit iniţial Labirint-64. Eu am lucrat la programul de şah care era ars în acel robot sub formă de nişte memorii EPROM. M-au învăţat cum pot şterge singur memoriile la o instalaţie de raze ultraviolete. Apoi cum se pot arde memorii EPROM cu ajutorul unei instalaţii de inscripţionare de EPROM-uri, instalaţie legată de un M118.

Eram în culmea fericirii: cu aceste cunoştinţe puteam să-mi fac versiuni noi ale programului de şah, să-mi fac singur noi rescrieri în memoriile EPROM. Dar, ca orice nouă versiune a programului, aceasta trebuia mai întâi testată. Testarea se făcea jucând partide cu nişte programe venite din vest, rulate pe nişte calculatoare Sinclair. Ce fericire mai mare era decât aceea să poţi face versiuni noi de program, apoi să joci nişte „miuţe” cu alte programe mai deştepte! Ca să nu deranjez laboratorul unde făceam aceste experimente, rămâneam noaptea să fac toate aceste teste. Nici nu ştiu cum trecea timpul, pentru că mă pomeneam că s-a făcut ziuă şi venea deja lumea la serviciu!...

Adi Mărăşescu - un electronist, tip bine dezvoltat, înalt, blond. Era un coleg răbdător, înţelegător cu toată lumea. Ca hobby, era un bun şahist.

Ştefan Tudor - tehnicianul care mi-a construit cutia pentru automatul de şah. A pus pe carcasa robotului un fel de textolit subţire, în culori albe şi negre, de arăta faţa robotului ca o frumoasă tablă de şah.

Cozlovschi - șef de colectiv. Nu am discutat cu el, să aflu cu ce se ocupa.

Eugen Mărăcineanu – prieten cu mine, bun electronist, dar cam nemulțumit de Segal că nu-i dădea suficient sprijin să facă cercetările pe care și le dorea el.

Laboratorul condus de Mihai Roșu / Riuric Bulgacov

Mihai Roșu - șef de laborator

Era un om important în ITC, pe vremea când se proiecta minicalculatorul Independent I-100. Era şef de laborator şi conducea o echipă competentă de hardişti care, descifrând schemele unui PDP 11, refăcând schemele electronice, proiectând cablaje, după câţiva ani de muncă asiduă au reuşit să construiască minicalculatorul I-100. Imediat, acesta a devenit vedeta tehnicii de calcul. La ITC s-a făcut primul prototip. Apoi a fost preluat în fabricaţie la FCE. A început şi exportul lui Independent I-100 în China, RDG, Cehoslovacia.

Dar specialiştii din laboratorul său nu au stat deloc degeaba, proiectau de zor un alt model îmbunătăţit, numit I-102. Iar apoi, succesorul acestuia, I-102F, care avea suplimentar şi o unitate de virgulă flotantă.

Treaba a devenit foarte serioasă şi asta datorită unor specialişti de primă mână: Adrian Stoica, Sorin Guiman, Ghiţă Olteanu, soţii Ciurea, Sandu Marin, Virgil Geantă, Dorina Preotu. Astfel, I-102F şi I-106F, au căpătat noi valenţe, devenind maşini mult râvnite la export.

În laboratorul lui Gabriel Martin, mai precis în colectivul condus de Aurel Becea, se făcea sistemul de operare pentru acest I-102F. De asemenea, erau echipe puternice care proiectau unităţi de discuri pentru seria de calculatoare I-100, I-102, I-102F, I-106F. Colectivul de discuri era condus de Riuric Bulgacov.

Datorită diversificării preocupărilor, s-a decis separarea colectivului lui Adrian Stoica, care proiecta atunci Unitatea Centrală pentru I-102F, I-106F, de colectivul lui Riuric Bulgacov care se preocupa de periferice: discuri, benzi magnetice, cuploare de imprimantă, cuploare de preluat imagini etc.

Mihai Roşu, plecând într-o delegaţie în Vest, a decis să nu se mai întoarcă în România. Momentul acestei veşti a fost recepţionat ca un mare şoc, la toate nivelele ITC.

După revoluţie s-a simţit un declin puternic în toate colectivele care se mai preocupau de I-102F şi I-106F. S-a mai lansat ideea de a se trece la asimilarea calculatoarelor pe 32 de biţi, de tip VAX. Prea târziu însă, calculatoarele de tip PC au invadat piaţa, erau mult mai ieftine, mai performante decât vechii „dinozaur“ de tip FELIX C-512 sau I-100.

Răsvan Stănescu – un hardist priceput la multe. L-am cunoscut mai bine în China, unde asigura asistenţă tehnică pentru un echipament de culegere date conectat la calculatorul FELIX. Era în colaborare cu Mihai Dobre. Am remarcat la el plăcerea de a „savura” o delegaţie într-o ţară exotică precum China. Eu ocoleam cât puteam specialităţile chinezeşti de mâncare. Răsvan, dimpotrivă, nu se lăsa până nu gusta din toate preparatele culinare ale restaurantelor chinezeşti. La ITC era colegul cel mai liniştit, cel mai înţelegător. Înalt, bine proporţionat fizic, cu păr şaten, voce calmă, blândă, era bun prieten cu oricine. După Revoluţie a mai fost colaborator la o firmă particulară din ITC, apoi s-a angajat la firma Business Information Systems (devenita ALLEVO), unde lucrează şi în prezent, deși s-a pensionat. Are un băiat frumos, chiar mai înalt decât el, cu preocupări în cinematografie.

Riuric Bulgacov – şef de laborator

După împărţirea laboratorului de proiectare I-102F în Laboratorul de Unităţi Centrale şi Laboratorul de Unităţi Periferice, şi după plecarea definitivă a lui Mihai Roşu, şeful Laboratorului de Unităţi Periferice pentru seria I-100 a devenit Riuric Bulgacov.

După nume părea de origine bulgară. Era scund de statură, îndesat, cu păr şaten închis şi cu o mustăcioară mică. Era calm şi răbdător, nu se enerva din orice, doar dacă cineva căuta dinadins să-l supere.

Era un om capabil, dinamic, captivat de discuţii de mare interes ştiinţific. Ţin minte că am discutat împreună strategii de optimizare a acceselor la sectoarele de pe disc, conform unor informaţii înmagazinate pe parcursul utilizării unor aplicaţii. Era ceva de genul teoriei interleaving din realizarea de unităţi de discuri actuale.

Oamenii din subordinea lui lucrau cu interes şi cu pasiune. Dintre colaboratorii săi mai apropiaţi am remarcat în mod deosebit pe Nicolae Teodorescu, Ema, soţia acestuia, Ileana Necula, Simona Alecu, Adrian Dinculescu şi Gabriel Marcu. Printre hardişti se remarcau Adrian Mocanu şi Doru Lada – decedat acum câțiva ani.

Nicolae Teodorescu - era un tip nu prea înalt, păr şaten, spre negru. Câteodată părea nervos, răutăcios chiar. Dar asta fiindcă nu se înţelegea întotdeauna cu membrii echipei. Temele la care lucra erau mereu interesante. Într-o vreme se preocupa de prelucrarea informaţiei preluate de la sateliţi geostaţionari. Era doctor în aceste prelucrări, iar colectivul lui se bucura de o bună reputaţie în Institut.

Sorin Guiman – făcea parte din echipa de proiectare a calculatorului Independent I-106F. Pe atunci nu-l cunoşteam prea bine, era tânăr şi lucra la laboratorul de hardware, specialişti cu care noi ne întâlneam mai rar.

Într-o altă etapă a vieții mele, l-am cunoscut cât se poate de bine. Era conducătorul unei respectabile firme din Bucureşti, denumită BIS – Business Information Systems, firma care acum se numește ALLEVO.

Remarcabilă este caracterizarea lui Victor Megheşan pe care i-a făcut-o lui Sorin Guiman: „Cu Sorin Guiman am lucrat când era la ITC, el fiind din Poiana Mărului, tot de pe lângă Braşov ca şi mine. Sorin este un inginer deosebit, cu un bun simţ cum rar întâlneşti şi cu o minte strălucitoare. Oameni de un asemenea caracter sunt mai puţini în lumea asta a afacerilor. Atunci când interesul poartă fesul, mulţi nu mai au nici mamă, nici tată (asta apropo de Ţiriac). Ori Sorin a fost mereu de o corectitudine impecabilă şi a căutat să fie, mă şi mir cum de reuşeşte să reziste în afaceri, pentru că e cam greu să fii şi corect, şi prosper. Pentru că a fi corect costă, corectitudinea e scumpă”.

Florin Talpeş - un tânăr blând, inteligent, preocupat de studiu şi cercetare. De statură potrivită, nici prea înalt, nici prea scund. Păr blond spre şaten, ochi albaştri. Cumpătat, nu-l auzeai deloc vociferând. Ajunsese să se preocupe de imagini satelitare, unde avea mult de studiat şi de experimentat.

Oricât de mare i-ar fi fost aportul la realizarea temelor de laborator, avea grijă să-şi rezerve o importantă doză de energie şi pentru pregătirea doctoratului la Facultatea de Matematică din Bucureşti. S-a bucurat mult când a reuşit să fie admis la doctorat. Spre regretul său, însă, activităţile solicitante de după Revoluţie au făcut ca doctoratul să rămână un deziderat îndepărtat.

În aceeaşi perioadă de la Institut a cunoscut-o şi pe Măriuca, fiica renumitului actor Mihai Mereuţă, care i-a devenit soţie. Au doi băieţi gemeni, frumoşi şi inteligenţi.

După Revoluţie, Florin Talpeş şi-a întemeiat o firmă de software, numită SoftWin, pe care a condus-o cu tenacitate şi pricepere, reuşind repede s-o aducă în prim planul software-ului românesc, cu largi afirmări şi perspective pe plan internaţional.

Gabriel Marcu - de statură medie, plinuţ, păr negru, plăcut la înfăţişare, cu o privire pătrunzătoare. A lucrat în partea de hardware la image processing, fiind un om de bază al echipei de hardware, împreună cu Adrian Mocanu. După Revoluţie a lucrat în Japonia, în domeniul culorilor, iar de peste 14 ani este la Apple, fiind „the colour man”, unul din cei mai buni profesionişti din lume pe culori în electronice. Lui i se datorează în bună măsură calitatea aproape magică a culorilor din toate produsele Apple: monitoare sau iPod-uri, iPhones sau mai noile iPad-uri.

Marian Romaşcanu - brunet, cu păr negru ca pana corbului, purtând şi mustaţă. Îl vedeai umblând foarte preocupat prin Institut, căutând să afle cât mai multe referitor la temele sale. După Revoluţie a plecat în Canada, fiind foarte apreciat în companiile în care a lucrat: HyperChip, Motorola, Memotec, Bell Canada etc.

Dan Trufaşiu - un coleg bine dezvoltat fizic, plăcut la chip, serios, vorbăreţ, a condus echipa de X25, una din primele reţele publice de comunicaţii de date instalate în România în zona organizaţiilor. Nu se înflăcăra repede la orice idee, decât dacă era treabă serioasă. După Revoluţie a emigrat în Canada, unde a fost directorul de R&D la Hummingbird, iar nu demult era director de R&D la OpenText.

Adrian Mocanu - unul dintre cei mai proeminenţi oameni ai laboratorului condus de Bulgacov. Era un tânăr cu un fizic de invidiat, înalt, brunet, cu o faţă distinsă, om serios. Era un hardist foarte dotat. A proiectat mai multe cuploare pentru calculatorul I-102, cele mai cunoscute fiind cele de achiziţie şi prelucrare de imagini.

Simona Alecu - implicată în multe aplicaţii de cercetare sau pentru beneficiari: imagini satelitare, teme medicale sau de gestiune. A colaborat cu Nae Teodorescu, Florin Talpeş şi Gabriel Martin şi s-a pensionat de la ITC. Cu una din aplicaţiile ei satelitare a ajuns şi în Coreea de Nord.

Delegații în URSS

Ce era SUMEC

SUMEC era termenul generic al şedinţelor cu profil informatic al ţărilor membre CAER. Ţările comuniste din Europa Răsăriteană şi Cuba îşi trimiteau specialişti la consfătuiri periodice pe teme din domeniul calculatoarelor, unele şedinţe erau în domeniul hardware, altele în domeniul software.

Fiecare deplasare dintr-asta îţi scurta viaţa datorită stresului cumplit din ţară şi de peste tot din timpul călătoriei, să obţii paşaportul, banii de deplasare, biletul de avion, taxiul spre/de la aeroport, controale la trecerea frontierei, hoteluri, şedinţe, magazine, rapoarte de activitate la întoarcere, fum de ţigară peste tot, inclusiv în sălile de şedinţă. Nici nu-i de mirare că vreo trei persoane de la ITC care, în calitate de şefi de colectiv de colaborare internaţională, care au ‘’beneficiat‘’ de mai multe deplasări dintr-astea în URSS, au murit în scurt timp de boli cumplite...

Să luăm însă partea frumoasă a lucrurilor. Nimeni nu refuza o călătorie în URSS, sau în RDG, sau în Cehoslovacia (vorbesc parcă de ţări inexistente pe harta lumii în ziua de azi!), mai colora un pic viaţa monotonă a unui lucrător în informatică.

Şedinţele SUMEC se ţineau de cele mai multe ori la Moscova, unde exista şi un sediu anume, amenajat într-o clădire care fusese anterior ori o şcoală, ori o grădiniţă. Se aşezau specialiştii tuturor ţărilor în jurul unor mese lungi, în careu, fiecare în preajma steguleţului ţării sale. Se vorbea în limba rusă, cine nu ştia, trebuia să ghiontească colegul său de alături, să-i spună şi lui ce-a spus ăla din RDG sau ăla din Ungaria. Nu-i bai, de la o vreme te învăţai şi cu limba rusă, ceva tot pricepeai, chiar dacă la început nu ştiai o boabă.

După trei-patru zile de dezbateri aprinse pe teme de sisteme de operare, compilatoare, planuri de activitate pe următoarele semestre, venea şi ziua plecării acasă. Când începeau alte emoţii, că pierzi avionul la întoarcere, că încă nu sunt gata dactilografiate (la maşina de scris rusească, manuală) toate documentele şedinţelor. Plecai oricum acasă, mai trimiteau organizatorii documentele şi cu avionul următor.

Omologarea unui nou calculator la Minsk

Nu ţin minte mai nimic despre calculatorul omologat la Minsk. Poate-şi aduc aminte despre caracteristicile acestuia colegii cu care am făcut deplasarea la Minsk: Eugen Ciobanu (unul din proiectanţii calculatorului FELIX C-512 din România), Ioana Dobre (şefa laboratorului de testare) şi Mihai Gherman de la FCE (autorul cuplorului de interconectare FELIX 5000 cu Coral 4030). Subsemnatul am ratat o zi de omologare din cauză că nu mi-au ieşit actele de deplasare la timp.

Memorabilă a fost călătoria de la Moscova la Minsk. La Moscova eram pe culoarul de îmbarcare rezervat străinilor. O oficiantă rusoaică, în uniformă, de la AeroFlot – o femeie de o frumuseţe rară – a luat în primire grupul de călători străini, adică pe mine, m-a condus la un autocar, m-a condus până în avion, m-a rugat să-mi aleg un loc care-mi place cel mai mult. Eram copleşit de atâta atenţie. La numai un minut după ce mi-am găsit un loc liber în avionul gol, aud un vuiet ca de ape, ca un tropăit de mulţime mare. Veniseră autocarele cu pasagerii ruşi. Toţi s-au repezit în avion, care mai de care, să-şi ocupe un loc. Aveau bagaje, coşuri (ar fi putut să aibă şi păsări în coşuri). În minutul următor avionul luase viteză şi, fără prea multe ceremonii, decolă de pe pistă, dar cumva drept în sus, de ne ţinea cu capul răsturnat pe spate şi cu urechile ţiuind. Nu-i bai, cu puhoiul de lume eram învăţat de pe la autobuzele din Bucureşti, iar cu stilul de pilotare sovietic te înveţi repede.

Întâmplarea făcuse ca, chiar lângă locul meu, să se aşeze o fată rusoaică durdulie, frumoasă, vorbăreaţă, care m-a îndopat tot drumul cu bomboane, iar eu mi-am golit toate buzunarele de monezi româneşti de 1 leu, de 3 lei, ca să-i dau în schimb, ca amintire. Mergea la Minsk să cunoască pe cineva, iar dacă-i plăcea, avea de gând să se căsătorească în Belarusia. La aterizare la Minsk fata a devenit foarte serioasă şi-a plecat să-şi întâmpine soarta.

Minsk - oraş frumos, refăcut după cel de-al doilea război mondial, în urma căruia doar 14% din vechiul oraş rămăsese nedărâmat – plin de parcuri, şosele asfaltate impecabil, magazine atractive. Dar ceea, ce m-a impresionat cel mai mult a fost vizita într-o localitate din apropiere de Minsk, numită Hatin, unde era muzeul de comemorare a lagărelor de concentrare/exterminare din Belarus. După o călătorie prin păduri (vă puteţi imagina pădurile de brazi ca cele de la Predeal, erau aici, în câmpie), ajungem într-un sat ca o salbă de poiene. Sat în care nu mai locuia nimeni. Dar mai erau ţărani care coseau iarba verde, să fie totul frumos. La intrare în complexul memorialistic era o statuie mare, înaltă de vreo 20 m, neagră, în care un tată îşi ţinea fiul ucis în braţe. Şi cele vreo 35 de case din sat care erau toate conectate între ele, încât, la fiecare minut, din toate casele satului sunau, simultan, 35 de clopote, straniu, în semn de aducere aminte a acelor crime care au fost în timpul războiului. Dacă 35 de familii din acel sat au fost arse într-o noapte, adunate într-o magazie, creând atâta teroare, vă imaginaţi câtă suferinţă a fost în acele vremuri, când au fost exterminaţi 25, 50, 150 de mii de oameni în diverse lagăre din Belarus. După cum spunea un om de stat implicat în exterminări, pentru el crimele erau doar cifre, el nu-şi imagina în realitate fiecare victimă în parte.

Omologare de sistem la Moscova

Altă dată am fost trimişi la o omologare de sistem la Moscova, la Institutul lor pentru Tehnică de Calcul. Era iarnă aprigă, -33 de grade ger. Omologarea se făcea continuu, deci şi noaptea. Erau băieţii ruşi foarte grijulii cu delegaţiile străine, se omologa o maşină importantă, compatibilă IBM, ale cărei caracteristici erau impresionante: memorie 2 Mb, viteza de calcul 1,3 Mhz, sala plină de dulapuri cu electronică, imprimante, discuri, benzi (oh, Doamne, 2 Mb memorie?, 1,3 Mhz clock UC? ce vremuri erau acelea?). Ca să nu ducem lipsă de nimic, erau nişte căni mari, pline tot timpul de lapte cu cacao, calde, reumplute mereu cu grijă. S-a omologat cu bine monstrul tehnologic. Acum, duminică fiind, ne-au oferit ruşii o excursie spre nordul Rusiei, pe o şosea spre Leningrad (Saint Petersburg). Era un ger cumplit, pe drum s-a stricat ceva la motorul autocarului, rămăsesem blocaţi pe şosea, departe de Moscova. Pe un ger de -30 grade, coboară bietul şofer din cabină şi se bagă sub autocar să repare ceva pe-acolo. Ne făceam chiar probleme, cum vom supravieţui pe acel ger. Norocul nostru, şoferul a găsit hiba, autocarul a pornit, femeia care era ghid turistic şi-a reluat turuitul despre nemaipomenitele întâmplări din trecutul istoric al Rusiei.

Ajungem la Kostroma, orăşel cu rezonanţe istorice deosebite. Frig rău de tot, ghidul tot turuie informaţii istorice, nimeni nu mai ascultă. Până intrăm într-o biserică pravoslavnă, unde tocmai se ţinea slujbă. Şi, cum erau delegaţiile noastre pestriţe: nemţi, cehi, unguri, bulgari, ortodocşi, catolici, nu conta, ne-a prins bine căldura din biserică, de-ţi venea să participi la ritualul preotului la „Isaia dănţuieşte”.

Altă fericire pe gerul acela cumplit: masa caldă la un restaurant local.

Ne-am mai venit în fire. La plecare am admirat cum nişte tineri ruşi, blajini, răbdători, îmbrăcaţi în pufoaice groase şi cu pâslari în picioare, stăteau pe lacul îngheţat pescuind la copcă…

Din nou omologare de sistem, la Erevan

Oraş frumos Erevan. În zonă de munte. Apă bună, ca de munte. În piaţă - negustori armeni, la ei acasă. La Erevan, omologarea mergea şi bine şi rău. Sistemul dădea erori periodice (cum putea să fie altfel, dulapuri întregi cu piese ruseşti). Toate delegaţiile erau familiarizate cu erorile hardware de genul acesta, toate maşinile cu piesele ruseşti mergeau la fel (de aceea, discurile şi imprimantele şi benzile româneşti erau invidiate în SUMEC, erau făcute la RCD România, cu piese americane. Armatele CAER ar fi avut mare nevoie de tehnică de calcul fiabilă).

Nemaifiind la Moscova, omologarea nu era privită cu prea multă îngăduinţă. Aşa că bieţii armeni trebuiau să se străduiască din plin să demonstreze că maşina lor poate fi omologată în bune condiţiuni. Şi, până la urmă, a fost omologată, în ciuda faptului că unii delegaţi, printre care şi a domnul Gheorghiu de la FCE, vroiau să se opună omologării. Armenii vroiau ca după omologare să vândă acel sistem ca sistem echivalent IBM, ceea ce nu convenea multor ţări din CAER.

După omologare – excursie în jurul Erevanului. Mai întâi am fost urcaţi, cu autocarul, pe un munte înalt, prăpăstios, unde era încă un templu antic, de pe vremea romanilor. Privelişte ciudată: prăpăstii, sate de munte cu case ţărăneşti, cu pământ arabil puţin, capre, oi în jurul satelor. În zare, Munţii Ararat, din zona aceea din Turcia zisă şi regiunea blestemată, nelocuită, în care turcii au exterminat populaţia armeană la începutul anilor 1900. Soare, aer curat de munte. Apoi am coborât în oraş, am fost duşi în piaţă să cumpărăm de mâncare (am fost nedumeriţi, aşteptam masa de dimineaţă oficială, cu care eram obişnuiţi la alte omologări, masă care acum nu mai venea). N-am cumpărat de mâncare din piaţă, nu ni se păreau preţurile prea bune. Am plecat mai departe, cu autocarul, spre lacul Sevan. Pe drum, ghidul nostru, o doamnă cultă, distinsă, văzând că noi nu cumpărăm de mâncare, a oprit autocarul la un popas unde armencele vindeau nişte turte de grâu, ne-a poftit să cumpărăm turte. Şi chiar ne-a cumpărat ea, din banii ei, câteva turte. Până ne-am dumirit că n-o să fie masă organizată de dimineaţă, că fiecare e pe cont propriu. Şi-am cumpărat şi mâncat turte de la armence - o bunătate!

Lacul Sevan, aflat în zonă de munte, avea o mănăstire pe nişte pajişti minunate, iar în vale era lacul întins. Soarele arzător, briza de vânt - să tot stai pe-acolo, ne-am şi bronzat în câteva ore. Venea însă masa de prânz. Până ne-am lămurit că n-o să fie vreo masă de prânz oferită de organizatori. Atunci am intrat în restaurantul din vale, şi, pentru doar o rublă, ne-am ales mâncare pe săturate. De, ce să-i faci, viaţa în Armenia este foarte aspră, trebuie să-ţi câştigi existenţa prin acţiune, nu ca în România, unde pământul rodeşte pentru toată lumea. Şi, când nu ne mai aşteptam, am avut surpriza, seara, că ni se oferă o masă de protocol bogată, cu de toate, în cinstea omologării cu succes a noului lor sistem de calcul!

Delegații în CHINA

Vremuri bune pentru informatica românească

Chiar şi atunci, în vremurile totalitarismului comunist, informaticienii din România nu se puteau plânge că n-a existat o perioadă interesantă pentru industria românească de calculatoare. Una dintre acţiunile care au contribuit foarte mult ca această industrie să fie atractivă, a fost exportul de sisteme de calcul româneşti în China. Între anii 1975-1985 a înflorit un important comerţ, în care România livra Chinei sisteme de calcul FELIX C-512, iar mai târziu şi minicalculatoare Coral, Independent 102-F, sau micro-calculatoare M-18, Cub-Z.

Comerţul acesta se făcea cam aşa: România livra Chinei sisteme de calcul „mari şi puternice” (aşa erau considerate la vremea respectivă), dotând centrele de calcul din instituţiile centrale ale Chinei (Academia Agricolă, Institutul de Radio, Fabrica de Avioane, Centrul de Planificare de Stat ş.a.m.d.), iar China ne furniza nouă bumbac, orez, materiale, jucării, mătase etc.

Comerţul cu calculatoare a necesitat o asistenţă tehnică adecvată, una de mare anvergură, din partea specialiştilor români pentru centrele de calcul din China, acolo unde erau instalate sistemele. S-a creat astfel posibilitatea ca mulţi specialişti din instituţiile de stat ITC, FCE, IIRUC, ICI şi din unele centre de calcul din România, să meargă în China, în scopul de a asigura asistenţa tehnică necesară, pe perioade mai lungi sau mai scurte, de la o săptămână, două şi până la două, trei luni.

Comerţul cu calculatoare româneşti în China a fost sistat cam prin anul 1986, când chinezii şi-au construit o fabrică proprie de PC-uri Wang.

PC-urile au fost ca nişte autentici „killer” pentru sistemele mari tip FELIX C-512, VAX etc., şi asta nu numai în China, ci chiar şi în România şi peste tot în lume.

Cu avionul peste Hymalaya

Ce poate fi mai interesant decât să călătoreşti cu avionul peste Hymalaya, în China. După ce făceai câteva ore bune cu avionul seara, peste Atena, Damasc, Teheran, şi după ce aterizai în plină noapte la Karachi, unde făceai o escală, treceai dintr-odată la o stare de sufocantă căldură şi umiditate, în sfârşit, venea vremea eliberării de chinuri, când erai îmbarcat în avionul care te ducea fără escală în China.

În aer, la înălţimea de peste 11.000 de metri, dintr-odată noaptea se făcea ziuă, soarele răsărea măreţ, toate milioanele de parcele şi căsuţe din Câmpia Hindusului căpătau imensitate şi măreţie. Mai apoi relieful se schimba, apăreau zone muntoase de la Islamabad şi Lahore, ca mai apoi să apară privelişti monumentale cu munţi, când ne apropiam de masivul din zona K2. Veneau stuardezele pakistaneze să împartă pături de dormit în avion, ca să dormim liniştiţi după obositoarea noapte petrecută la Karachi. Iar unii pasageri chiar s-au pus pe dormit. Cum însă să poţi dormi când pe hublourile avionului apar şi se desfăşoară, în toată măreţia lor, frumuseţi de nedescris! Mai întâi munţii Hymalaya, prăpăstioşi, ascuţiţi şi ameninţători. Nu mi-aş fi dorit vreodată o aterizare forţată în zona aceea.

Apoi intram într-o zonă de ceaţă, întunecată, din care ieşeam repede, ajungând deasupra podişului tibetan. În vale, o nouă măreţie, o reţea vastă de câmpii, râuri, sate, canale, păduri. Râurile sclipeau ca nişte panglici argintii reflectând soarele.

După încă o oră, peisajele iarăşi se schimbă, apar alţi munţi, alte podişuri. Dar cei mai semeţi şi cei mai frumoşi mi s-au părut munţii Kun-Lun, care mi-au apărut ca o cetăţuie măreaţă de vârfuri albe de zăpadă ale munţilor uriaşi, ca în legende. Cum poţi să dormi însă când afară sunt astfel de splendori? Am rămas permanent treaz. Şi ca mine, mai era cineva, la fel de treaz, care ţinea un carnet în mână în care îşi nota tot ce vedea. Intrând în discuţie cu el, am aflat că se numea Ciontea şi era din Cluj. Am aflat mai târziu că era un om de o cultură şi o sensibilitate deosebită, cu care am putut discuta multe.

Măreţia nedescrisă a Chinei o simţeai și mai mult după ce treceai în câmpia Fluviului Galben. O imensitate de râuri, milioane de hectare de ogoare impresionant ordonate, trasate parcă cu rigla. Apoi, pe aeroportul din Beijing unde am aterizat, nu puteam să mă mai satur admirând cum chinezii, mai mici de statură ca noi românii, mai negricioşi la faţă, dar harnici şi responsabili, preluau toate treburile serviciilor publice. În Beijing te simţeai ca într-o altă lume, şi chiar erai în altă lume.

Cum e să fii specialist în calculatoare în China

A doua zi, după ce ajungeai în China, trebuia să te îmbraci în haine ca pentru centru de calcul. Erai dus în taxi-uri până la un centru de calcul, înotând practic printr-un puhoi de oameni care se deplasau pe jos, sau pe biciclete claxonând din răsputeri. Toată lumea claxonează, iar megafoanele miliţiei populare acoperă cu dojeneli populaţia dimineţii care depune efort uriaş să ajungă la fabrică, la locul de muncă.

La fabrică - boierie mare: centru de calcul frumos amenajat pentru sistemul de calcul românesc. O sală imensă, plină de dulapurile calculatorului, de unităţi de bandă şi de discuri, de imprimante. Un specialist român, de la IIRUC, veghează sau mai depanează ceva la sistemul de calcul. Unele săli laterale sunt pline cu perforatoare de cartele. Alte săli sunt destinate lucrătorilor, specialiştilor chinezi: operatori, informaticieni, directori, operatori, şefi de tură. Şi mai sunt încă vreo două femei de serviciu, încă vreo doi responsabili cu ceaiurile, încă vreo cinci de la protocol.

Când începi lucrul, e mai greu, trebuie să explici fiecărui chinez să înţeleagă ce şi cum face calculatorul. Îţi cer să repeţi, căci mai rămân dintre cei care încă n-au priceput. Trebuie să ai mare răbdare. Când ai o problemă mai gravă, cea mai bună tactică este aceea să amâni răspunsul până a doua zi (că poate în a treia zi nu le mai trebuie). Şi când te trudeşti să explici toate câte nu ştiu, câteodată, grupul tău de „elevi” intră într-o şedinţă ad-hoc, în care îţi auzi numele, în pronunţie chineză, purtat ba la deal, ba la vale. Şi dacă auzi şi multe cuvinte de genul ”hao”,”ţin-hao” ş.a., atunci e de bine, iar dacă auzi multe cuvinte de genul „buxao”, „buxa” ş.a., atunci însemna că e ceva rău. Noroc că se termină repede ziua de muncă, ne grăbim înapoi la hotel, iar apoi pe la shopuri şi în vizite pe la temple.

Nu eşti chinez dacă nu vezi zidul chinezesc

Multă lume din România s-a perindat pe la Beijing, sau poate şi mai departe, pe la Shanghai, pe la Wuhan, pe la Chengdu. Cei care au o lună-două de când au sosit în China, deja încep să ducă dorul de casă. De cum aterizează câte un avion din Bucureşti, toată lumea aşteaptă veşti de acasă, scrisori, ziare. Dar cei care tocmai sosesc din ţară, nu au grijă, nici de ziare, nici de vederi româneşti, ei vor să ajungă cât mai repede în oraş, să vadă mărfurile cele mult lăudate şi ieftine din Beijing: cloazoneuri, inele de aur, haine de piele, mătăsuri. Unii vor să vadă cât mai repede templele, sau palatele împăraţilor vestitului imperiu chinezesc de altădată.

Ca specialişti în calculatoare, ne bucuram de condiţii privilegiate lucrând în China: diurna frumoasă, cazare la hotel, mese protocolare dese, plimbări şi excursii, vizite pe la palate, vizionări de spectacole. Dar cele mai mari bucurii produceau veştile când se anunţa că, din cauză că a mai sosit un proaspăt specialist român, se va merge din nou la Marele Zid Chinezesc. Acea zi era una memorabilă. Dura circa două ore ca să ajungem acolo cu microbuzele sau taxi-urile. Alte două ceasuri puteam admira măreţul zid chinezesc, care şerpuieşte neobosit peste cei mai înalţi munţi, cale de peste 5000 km. După masă, urmează o vizită la mormintele imperiale Ming. Totul este măreţ, monumental. Ţin minte că, în timpul unei astfel de vizite s-a stârnit o furtună de nisip. Totul s-a întunecat, nisipul s-a ridicat în văzduh, totul a devenit sinistru. Trebuia să stăm liniştiţi în maşini până a trecut furtuna, după care puteam să ne întoarcem la Beijing.

Sunt şi probleme de serviciu

La Centrul de Calcul de la Radio trebuia să instalăm şi să punem în funcţiune un sistem de calcul, sosit proaspăt din România, transportat cu câteva avioane, deşi, făcând o comparaţie azi, el nu depăşea capacitatea/puterea unui calculator IBM PC 286. Eram în criză de timp. Sistemul a fost instalat, dar dădea erori frecvente. Ce putea să fie? „Vezi tu, Darie, ce are!”, sunt invitat. Eu eram cu partea de software, trebuia să dau drumul la o serie de teste. Din aproape în aproape, am izolat câteva instrucţiuni, apoi chiar instrucţiunea care producea eroarea. A urmat ca băieţii de la FCE, să verifice UC-ul (unitatea centrală). Ştef şi Dragoş, buni specialişti, au descoperit faptul că nişte plăci de memorie veniseră din România fără să li se fi aplicat ultimele patch-uri de cablaje. Cum oare să facă acele cablaje suplimentare fără să-şi dea seama chinezii? Au pus un tehnician să „fure”, pe rând, câte o placă din calculator, s-o aducă în sala tehnică şi să-i aplice cablaje suplimentare. După asta sistemul a mers perfect şi a putut fi omologat. Chinezul, însă, neîncrezător, mă tot punea să lansez programul meu de şah Astro-64, că a observat el că acel program consumă timpul de calcul 100%. Băieţii noştri zâmbeau, ştiau că partea cea mai sensibilă a calculatorului nu era UC-ul, ci celelalte dulapuri, multele, ticsite de electronică.

Peregrinajul la Muntele Sfânt al chinezilor

Ca răsplată că am omologat cu aşa succes noul sistem de calcul de la Radio, chinezii ne-au oferit un minunat weekend pe Muntele Sfânt al Chinei, aflat în orăşelul Taian, unde ajungi mergând de la Beijing cu trenul, câteva ore, până treci de Fluviul Galben.

Am ajuns seara în localitatea de la poalele acelui munte sfânt, munte plin de memoria filozofului antic Confucius. Dimineaţa ne-am pornit să urcăm cele 9 mii de trepte din vale până în vârful muntelui. Era soare frumos, era cald, prea cald. Noi am tot urcat. Unii însă nu mai puteau, erau epuizaţi. Priveliştea era una de basm: munte sălbatic, cu prăpăstii multe, colţuri albe de stânci, coroane de chiparoşi verde-întunecaţi, profilaţi pe cer. Peisajul cu treptele care urcau, multe-multe. Eu n-aveam probleme cu treptele, eram primul. Mai buni ca mine la urcat erau doar nişte chinezi budişti, dezbrăcaţi în soarele arzător până la brâu, cărând în spate nişte butuci de lemn cumpăraţi din vale pe care-i duceau ca recunoştinţă lui Budda, tocmai până spre vârful muntelui.

În sfârşit, a sosit şi seara, când am ajuns în vârful muntelui unde am găsit un fel de motel al mânăstirii budiste şi unde am rămas peste noapte. Dimineaţa – ne-am trezit devreme, special ca să vedem cât de măreţ poate fi un răsărit de soare. Am aşteptat o jumătate de oră până când, într-adevăr, auriu, din cale afară de semeţ, a răsărit soarele... O privelişte unică!...

Am mai fi stat acolo mult şi bine, dar trebuia să ne întoarcem. Nu ne-am mai întors însă pe cele nouă mii de trepte, ci am coborât cumva prin pădure până la malul unui pârâu unde eram aşteptaţi de microbuze. Câtă spaimă am tras cu acele microbuze pe lângă pârâul acela denivelat şi coborâşul foarte abrupt! În fine, ajunşi înapoi la poalele muntelui, ni s-a mai prezentat un complex imperial cu arbori vechi de circa 2500 de ani!...

Neglijenţa la locul de muncă

Românii care soseau în China pentru a asigura asistenţă tehnică la calculatoarele româneşti erau la fel ca toţi românii. De pildă, cei mai mulţi erau ordonaţi, responsabili. Însă mai erau şi unii care, din neglijenţă, neatenţie, sau mai puţină aplecare asupra muncii lor, pricinuiau necazuri şi altora.

Odată s-a întâmplat că nu mergea şi nu mergea un sistem M18 şi era în pericol să nu poată fi omologat. S-au făcut multe investigaţii, zile întregi. Până într-o zi când un tehnician, altul decât cei responsabili cu sistemul, a găsit un „şpan” metalic pe fundul de sertar al calculatorului. A fost înlăturat şi... sistemul a început dintr-odată să meargă de minune...

Nicăieri nu e mai bine ca acasă

După vreo trei luni de zile petrecute în China, îţi doreai să revii în patrie. Aşteptai avionul să vină din ţară, iar a doua zi să fii prezent la aeroport. Făceai drumul invers, către casă, noaptea, admirând încă o dată taina munţilor Kun-Lun şi a Tibetului. Vedeai prin hubloul avionului luminiţele tainice de pe vârful munţilor şi din văile întunecate. Apoi treceai încă odată peste Hymalaya cea impunătoare. Odată, când am trecut peste masivul K2 din nordul Pakistanului, ne-a prins o furtună în zbor şi nişte nori înspăimântători care se ridicaseră la peste 12.000 de metri. Însă pilotul a ridicat avionul şi mai sus, la 13.000 de metri, găsind un culoar lipsit de furtună şi a coborât în linişte, în noaptea aceea întunecoasă, valea Hindusului.

În fine, după încă un popas la pakistanezi, şi după o traversare nocturnă a Iranului, apoi a Turciei, spre zi, apare Europa la orizont. Verde, cu multă verdeaţă, păduri, iazuri. Iată şi Constanţa, România, Câmpiile Bărăganului. Verde, totul parcelat, totul viu şi frumos! Ce bine! Nicăieri nu e mai bine ca acasă!...

Experimente cu șahul programat

Primele programe de jucat şah pe calculator

În paralel cu activitatea de la Institut, atunci când am considerat că ştiu deja binişor programare, am început să scriu programul de şah „Felix Şah”, care funcţiona pe calculatorul FELIX C-256. Pe acest calculator aveam aşa numitele teletype-uri. Erau ca niște maşini de dactilografiat în care puteai să scrii un scurt text şi apăsând tasta „Enter”, mesajul era introdus în calculator, programul îl analiza şi trimitea un răspuns scris, dialogul dintre operator şi program reluându-se. Practic, cu ajutorul programului de şah, mutările erau introduse în calculator de la tastatură, iar calculatorul îţi transmitea mutarea lui pe o rolă de hârtie. Partida rămânea în memoria calculatorului de la o mutare la alta.

Algoritmul pentru programul de şah l-am conceput prima dată singur. Citind mai mult despre acest tip de algoritmi, am văzut că şi alţii au mers pe aceeaşi idee. Era un algoritm specific, aşa cunoscutul algoritm „mini-max”: albul vrea să maximizeze profitul său, iar negrul vrea să minimizeze beneficiul albului. Rezultă o luptă exprimată matematic între piesele albe şi cele negre.

Dacă lăsai numai criteriile brute ca funcţii de optimizat, adică numărul şi valoarea pieselor pe care le ai în raport cu cele ale adversarului, se ajungea la un joc de şah destul de modest. Un calculator din acele timpuri, şi chiar şi calculatoarele performante de azi, nu pot gândi prea multe mutări înainte. Se creează o structură arborescentă: să presupunem că, dintr-o anumită poziţie, calculatorul are 20 de mutări posibile, adversarul, la rândul lui, are posibilitatea să facă alte 20 de mutări de răspuns, după care calculatorului i se deschid alte noi 20 de variante de a muta ş.a.m.d. Astfel că, pentru ca un calculator să gândească chiar cu numai două mutări înainte (ale sale, plus răspunsurile adversarului) trebuie să analizeze 8000 de posibile variante. Dar dacă la fiecare poziţie de şah se mai analizează şi altceva decât materialul, asta consumă enorm de multe resurse din puterea de calcul a maşinii. De aceea, există în algoritmul „mini-max” anumite raţionalizări numite criterii „alfa-beta”, care reduc numărul de variante de mutări la cele „raţionale”, eliminându-se din analiză cele care nu duc la îmbunătăţirea poziţiei.

Un program de şah pe calculator nu poate fi considerat evoluat în lipsa unor criterii de analiză inspirate din principiile şahiste - deschiderea partidei de şah: ascunderea regelui, pionii să fie în centru, figurile să meargă în urma pionilor şi să aibă poziţii deschise, turnurile să comunice între ele ş.a.m.d. - sau dacă pe parcursul partidei nu se face adaptarea la alte etape în ceea ce priveşte obiectivele partidei, care sunt diferite în jocul de mijloc faţă de cele din deschidere (să ai spaţiu, să ocupi coloane, să distrugi apărarea regelui, să promovezi un pion, să câştigi material). În fine, sunt finalurile de partidă, în care majoritatea programelor de şah sunt deficitare. Şi nu atât finalurile sunt o problemă, cât trecerea într-un final câştigător. Iar pentru finalul partidei de şah sunt tehnici extrem de fine şi de super-specializate, pentru că o întârziere de o mutare poate duce la pierderea partidei. Se cere o analiză pe foarte multe mutări înainte pentru a realiza un joc corect şi clarvăzător. Chiar dacă nu poate gândi miliarde şi miliarde de mutări, un jucător de şah uman cu experienţă „simte” mutările bune, la care calculatorul nu ar putea ajunge decât prin calcul exact, dar foarte laborios.

Introducând foarte multe astfel de criterii de analiză caracteristice jocului de şah, părăsind algoritmul de natură matematică, simplist, cel de tip „mini-max”, programul devine şi el foarte complex, stufos. Fiecare din criteriile de analiză şahistică precum: alergarea după pionul advers, transformările, distrugerea rocadei regelui, blocarea accesului regelui advers spre pioni, păstrarea şi cooperarea perechii de nebuni, piese legate şi multe alte situaţii tipice de joc, toate acestea creează nişte complexităţi în algoritm care uneori duc la situaţii hazlii în joc, la nişte anomalii, dacă algoritmii şi criteriile de analiză nu sunt bine corelate. În aceste situaţii, calculatorul, asaltat de reguli şi bombardat de sfaturi, poate lua decizii total iraţionale, fără noimă. La fel cum se întâmplă cu un copil prea dădăcit.

Pentru a „spăla” programul de asemenea situaţii este nevoie de fineţe şi răbdare din partea programatorului şi colaborarea pentru analiză cu un şahist foarte bun. Cei din Vest, care au realizat roboţi pentru jocul de şah, au lucrat cu echipe dedicate de programatori, creind algoritmi foarte rafinaţi. Eu, personal, am exersat această activitate ca pe un hobby, în timpul meu liber şi, câteodată, şi la serviciu, pentru că, la un moment dat, aceste realizări deveniseră o faimă şi pentru Institut.

Ascensiunea şi declinul şahului pe calculator

După ce am făcut primul program de şah şi s-a aflat acest lucru, imediat a apărut la Institut domnul Ulrich (Uli) Friedberg Vălureanu, ziarist la România Liberă, care întreţinea pe atunci rubrica de ştiri externe, un om pasionat de curiozităţi ştiinţifice, în particular interesat de acest program de şah pe marginea căruia s-a făcut multă vâlvă.

Odată, s-a organizat la Casa Scânteii (Casa Presei Libere de azi) o întâlnire cu Octavian Paler, pe atunci directorul ziarului România Liberă, care era pasionat de şah. Am realizat o conexiune telefonică prin modem (la vremea aceea era o mare noutate tehnică) prin care directorul ziarului, având la redacţie un display importat din Franţa, a jucat o memorabilă partidă de şah (pe care a şi câştigat-o, după multă gândire) cu programul meu, instalat pe calculatorul FELIX C-256 şi rulat de la distanţă, adică de la ITC.

Uli Vălureanu ţinea în ziarul RL o rubrică de şah programat în care publica toate partidele de şah cu personalităţile vremii: Florin Gheorghiu, Elizabeta Polihroniade ş.a.

Apoi, în „Magazin” - revistă ştiinţifică săptămânală - Uli Vălureanu a organizat un concurs de şah între cititorii revistei şi programul de şah Astro-64. Era publicată mutarea calculatorului, iar cititorii făceau propuneri de mutări şi cea care întrunea cele mai multe voturi era comunicată calculatorului. Pe la mutarea 20 programul nu a văzut o situaţie de „mat în 3 mutări” (5 semipaşi), ceea ce a permis cititorilor (buni cunoscători ai jocului de şah) să câştige partida şi să „recomande” programului, în glumă, să exerseze acei „5 semipaşi” la grupa mică de la grădiniţă.

Florin Gheorghiu a jucat o partidă de şah „în deplasare”, la Fabrica de Calculatoare. Partida a fost filmată. Totul a fost bine până când marele maestru a câştigat un pion, după care deznodământul a fost foarte rapid, desigur, în favoarea marelui campion. Nu existau la vremea aceea calculatoare care să joace la nivelul unui şahist de talia lui Florin Gheorghiu. Probabil că acesta ar fi câştigat un simultan cu 100 de astfel de calculatoare. Programul încă ducea lipsă de viziune, de strategie, de cultură şahistică, mergea pe o idee şi nu vedea alte lucruri, mai ales idei noi care se nasc mereu în timpul jocului plin de imaginaţie al marelui maestru român.

Consecinţa partidei de şah cu Florin Gheorghiu a fost că televiziunea ne-a solicitat filmarea în incinta ITC-ului a unei secvenţe de câteva zeci de secunde în care un operator (subsemnatul) schimba discul de memorie de la un calculator (era o imagine spectaculoasă, pentru că discul, de dimensiunea unei roţi de automobil, se introducea într-o unitate mare cât o masă, închisă apoi ermetic cu un capac ca unui hublou de batiscaf). Televiziunea a venit la ITC cu un uriaş car de reportaj, cât un TIR de mare, echipat cu sisteme de iluminare corespunzătoare, dar nu au găsit în Institut o sursă de alimentare de amperajul necesar şi au trebuit să tragă curent de la iluminarea stradală. De la această întâmplare cu filmarea de la Institut, am ajuns să fiu foarte cunoscut printre operatorii TVR.

Treptat, am trecut la rularea programului pe microcalculatoare, mai ales pentru participarea la târguri şi expoziţii. Aceste microcalculatoare erau aproape ca nişte PC-uri, doar că aveau dischete de 8 inch şi un monitor cu tastatură.

Sah cu calculatorul

Eveniment de referinţă pentru teleprelucrarea din România: Folosind modemul creat de Victor Megheşan şi Dan Maniu, desfăşurarea, în premieră, a unei partide de şah la sediul României Libere de la Casa Scânteii şi calculatorul FELIX-C256 situat în Centrul de Calcul şi ASTRO-64 este asistată cu interes de către Vasile Baltac, Werner Schatz, Dan Maniu şi, în picioare în dreapta, Ulrich Vălureanu-Friedberg, ziaristul de la România Liberă, notând partida în carneţel.

Următoarea versiune a programului de şah a fost pentru calculatorul M18. Mai târziu, în laboratorul lui Traian Ciobanu din ITC s-a creat un automat de jucat şah, numit Labirint 64, un roboţel redus ca dimensiune, cam de format A4, cu taste, afişaj pentru mutări şi o tablă de şah. Mai târziu acesta a fost dotat şi cu un difuzor pentru semnalele acustice ale robotului. Cu acest roboţel am avut mari succese la competiţii, turnee la care se participa şi cu roboţi din Vest, sau chiar cu PC-uri. Erau apărute deja calculatoarele Sinclair, sau calculatoarele Prae de la Cluj, în care programele de şah se încărcau de pe casete audio, cu ajutorul casetofonului. Pentru că suntem deja prin anii 83-85.

Se organizau mai multe turnee pe la diverse cluburi de şah din ţară. Din partea ITC am participat cu robotul nostru, Labirint 64, la un turneu de programe de şah la Băile Herculane. La concurs au mai participat vreo zece microcalculatoare din ţară. La acest concurs a participat şi Werner Schatz, creatorul primului program de calculat mat în două mutări.

Am mai fost în perioada aceea şi la Budapesta la un concurs de microcalculatoare care joacă şah, unde au participat programe de şah celebre din Vest, americane, englezeşti, germane, tot ce era mai bun în materie de şah computer pentru microprocesoare la vremea aceea: Prestige, Sargon, Mephisto - ce nume! Programele rulau fie pe PC, fie sub forma unor table electronice pentru jucat şah.

Ideea comercializării robotului de şah a stârnit mult entuziasm şi la noi în ţară dar, din diverse motive, nu ştiu dacă din motive economice sau din alte motive, ideea fabricării de roboţi de şah nu s-a materializat în România. După 1986 eu personal am considerat că nu am mai făcut progrese semnificative în această direcţie şi am abandonat - sper nu pentru totdeauna - dezvoltarea acestui gen de aplicaţii software, orientându-mă către alte activităţi.

Dar, pe când eu abandonam programarea şahului, altcineva se apuca, cu mult elan, de această meserie. Era matematicianul şi informaticianul Petre Rău din Galaţi, care, încă cu mult timp înainte, crease programe de calculat mat în două sau mai multe mutări. Apoi crease chiar un program de jucat şah pe un minicalculator Hewlett Packard. Această realizare a fost, de asemenea, mult mediatizată prin intermediul ziarelor şi revistelor. Programul conţinea câteva idei originale în structura sa, fapt pentru care s-a încercat promovarea lui şi în străinătate. Şahiştii care au cunoscut şi au jucat cu acest program al lui Petre Rău au avut cuvinte de apreciere pentru el, menţionând printre altele că găsea nişte combinaţii de joc surprinzătoare. Era al doilea concept de program de şah din România, în ordinea cronologică a apariţiei lor.

Robotul de şah pentru Ceauşescu

Conducerea ITC a primit într-o zi o sarcină importantă pe linie de partid şi de stat: să confecţioneze o „realizare tehnică“ pe post de cadou pentru tov. Ceauşescu, de ziua lui. Cei din conducere s-au tot gândit ce cadou să-i pregătească... Şi iată că, nu ştiu cui i-a venit o idee minunată: să facă pentru Ceauşescu un robot de şah, ar fi o chestie grozavă. Se spunea că marele nostru conducător era un bun jucător de şah, deşi am aflat mult mai târziu că nu era deloc adevărat, el preferând doar tablele şi... şeptica sau „popa prostu”.

Aşa că, iată, s-a hotărât să pregătim, sub forma unui calculator desktop, un robot de şah. FCE-ul tocmai făcuse un soi de PC primitiv, de tip desktop, cu un ecran cam verde, cum erau ecranele de Cub-Z de mai târziu.

Am fost chemat la directorul Emil Tudor în acest scop. Eu, ce era să zic, dacă directorul îmi dădea o astfel de sarcină trebuia s-o execut. M-am dus la FCE, la colectivul lui Gayraud, să văd acel PC fantomă. Mi-au explicat caracteristicile acestuia (pe bază de Z-80) şi un ecran monocrom, negrafic însă.

Cum să desenezi tabla de şah şi piesele pe un ecran fără memorie grafică? Se putea într-un anumit fel, mi-au spus specialiştii lui Gayraud, dacă se modificau fonturile unor litere prin modificarea unor PROM-uri de display. Chiar aşa am şi făcut, am proiectat piesele, am văzut ce fragmente de piese sunt necesare, am stabilit o listă de litere neutilizate care să aibă ca desen acele fragmente de piese. Am făcut experimente, am făcut desenele pieselor de şah şi… am reuşit.

Un necaz, totuşi, am întâmpinat: pe ecran, caracterele nu ocupau întregul spaţiul, nici chiar caracterele pline. Rămâneau spaţii între caractere, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, spaţii pe care n-aveai cum să le umpli. Ce puteam să facem? Mi-a venit ideea să realizăm piesele într-un mod „suprarealist“, ca pe nişte segmente antice care sugerează piese prin segmente care nu se ating între ele. Ideea a dat roade. Piesele pe tabla de şah arătau astfel chiar bine, nimeni nu putea obiecta că n-aveau un contur continuu.

Însă mai trebuia făcut şi programul de şah. Şi, în plus, mi s-a spus să mai fac şi un manual de utilizare al robotului, să-l citească tovarăşul. Ba, mai mult, să fac şi un manual separat cu 100 de partide celebre de şah jucate între mari campioni mondiali. Asta însemna muncă, nu glumă. Nu că aş fi avut eu mare drag de Ceauşescu, trebuia însă să duc la bun sfârşit lucrarea, erau atâţia directori care îşi puseseră încredere în mine şi a căror carieră depindea într-un fel şi de lucrarea aceasta. Într-un cuvânt, trebuia să demonstrez că pot face ceva.

Până la urmă, am făcut şi programul de şah, şi fişierele cu partide celebre, şi manuale de utilizare. S-a aranjat la tipografia „Luceafărul” să-mi tipărească cele două manuale, unul din ele având instrucţiuni de utilizare a programului (Inteligent-64 s-a numit acea versiune de program). Hârtia trebuia să fie deosebită, copertele trebuiau să fie de un alb imaculat, din piele de căprioară, se pare. Şi, de Anul Nou, în timp ce alţii se distrau şi se odihneau, eu lucram la cărticica aceea cu partide celebre.

Tipografia „Luceafărul” era deja „omorâtă“ în preajma Anului Nou, se făceau ore suplimentare neplătite pentru realizarea unui tratat de chimie, gros cât lumea, de ziua Elenei Ceauşescu, care era pe 7 ianuarie. Mai urma şi ziua lui Nicolae Ceauşescu, pe 26 ianuarie! Vă daţi seama ce necaz pe oamenii de la tipografie, care făceau atâta muncă neplătită, în plus. Şeful de echipă de acolo m-a întrebat: noi avem ceva de la munca asta, că doar am muncit în plus atâta lume? Eu i-am răspuns: Ce plată? Şi eu muncesc suplimentar, tot fără plată!

La ITC mă ajuta un coleg, Valentin Cean, cu care colaborasem o vreme şi pentru robotul de şah Labirint-64. Valentin avea câteva module făcute de el, care sporeau performanţele algoritmului. Dar el, (ca să vezi unde se ascundea revoluţionarul din el) mi-a zis că nu dă nimic pentru Ceauşescu! Şi a şuntat rutinele sale din program. Noroc că programul de şah mergea şi fără acestea, poate un pic mai slab, dar mergea...

Dar şi la FCE am avut probleme. Acolo mă ajuta inginerul Cososki, cu memoria PROM pentru display. Trebuia să fac nişte dischete pentru manualul de utilizare a lui Inteligent-64. Şi, undeva, în introducere, am făcut nişte fraze de prezentare, arătând meritele tuturor celor care au contribuit la realizarea robotului. În ultimul moment, când trebuia să predau aparatul la Primăria Capitalei, Cososki, care a ştiut structura de date în fişier, a tăiat toată referirea aceea la contribuţia specialiştilor de la FCE pentru realizarea robotului. Dar a făcut-o într-un mod imperfect, de se vedea defectul clar pe ecran în zona respectivă. Astea le menţionez aici doar ca să ne amintim şi să ne minunăm de câţi disidenţi erau prin Bucureşti la acea vreme, dacă chiar pe doi dintre ei i-am întâlnit la o singură lucrare!

Cam după o lună a venit o primă de 1000 de lei pentru realizatorii robotului pentru Ceauşescu. Eu am zis să împart prima în doua, să-i dau şi lui Valentin Cean 500 de lei. Ce credeţi? I-a primit? Desigur, a vrut să primească banii aceia „blestemaţi“! Cum să nu-i fi luat! Nu lucrase și el atâta la programul de șah?! Am râs amar în sinea mea, asta e!

După câteva luni l-am reîntâlnit pe omul de legătură de la Primăria Capitalei şi l-am întrebat dacă „joacă” tovarăşul Ceauşescu şah cu robotul. Iar el mi-a zis: „Sigur, joacă, joacă cu plăcere!“ Însă alţii îmi spuseseră deja că robotul nici nu a fost dus vreodată la Ceauşescu, ci a rămas pe undeva prin Comitetul Central, unde jucau şah cu el tovarăşii ceilalţi, mai cultivaţi!...

Robotul Labirint 64 în emisiune la Tudor Vornicu

Trebuie menţionat că în cei 10 ani cât m-am ocupat de şahul programat, am trecut prin mai multe versiuni ale programului: Felix Şah şi Astro-64 pe calculatoarele mari FELIX C-256, apoi două versiuni Labirint 64 şi Atom 64 sub formă de roboţi de jucat şah, şi un program cu interfaţă grafică Atom-64 pentru microcalculatoarele M-18 şi Cub-Z (tinerilor probabil că nu le mai spun nimic aceste nume de calculatoare, dar pentru noi, în acei ani 70-80 erau sculele cele mai performante cu care puteam lucra).

Într-o zi am fost chemaţi în regim de urgenţă la Televiziunea Română cu sediul în Calea Dorobanţi, la o emisiune TVR în direct (o raritate în vremea lui Ceauşescu), amplă prin dimensiunea ei, realizată de Tudor Vornicu şi Cristian Ţopescu, ca să prezentăm roboţelul nostru de jucat şah, Labirint 64. Trecusem cu emoţie, dar cu succes, de rândurile de santinele de pe culoarele de acces către sala de transmisiuni TVR, mai ales că, împreună cu noi era invitată şi Elisabeta Polihroniade, Marea Maestră Internaţională de şah. În fine, ajungem în sala cea mare de transmisiuni TVR unde-i vedem pe Tudor Vornicu şi pe Cristian Ţopescu, nu prea glumeţi şi nu prea îngăduitori aşa cum îi vedeam de obicei de acasă din faţa ecranului. Erau apăsaţi de o mare responsabilitate, ca transmisiunea în direct să nu scape vreo boroboaţă.

Roboţelul Labirint 64, cam cât un DVD Writter din zilele noastre de mare, avea o noutate programată proaspăt de colegul meu de la ITC, Valentin Cean, aşa încât la orice mutare mai deosebită să scoată nişte sunete atractive. Când lua dama adversarului, de pildă, făcea ca Woody, vestita ciocănitoare buclucaşă (pe această facilitate am obţinut şi un brevet de invenţie la OSIM, căci pe programe de software nu se puteau obţine brevete de invenţii).

Văzând această facilitate deosebită pentru acele vremuri, Tudor Vornicu a estimat că nu e bine să prezentăm în emisiune sunetele pe care le scotea robotul, ca nu cumva să se interpreteze nu ştiu cum aceste sunete, ca o aluzie la regim etc. Aşa că ne-a cerut pur şi simplu să prezentăm robotul, dar să-l punem pe „mute”, ca nu cumva să scoată vreun sunet. Şi am trecut cu bine de această încercare, am prezentat roboţelul, care n-a scos nici măcar un „cucurigu”.

Robotul LABIRINT 64 la concursuri şi expoziţii

Iată şi un fapt inedit, pe care nu mă pot abţine să nu-l amintesc, care ilustrează preocupările de atunci pe multiple planuri ale domnului Vasile Baltac. În anul 1983 s-a organizat un campionat mondial de şah pe microprocesoare de 8 sau 16 biţi (Z80, 8086, Motorola 6080 etc.) programate să joace şah. Campionatul a fost organizat la Budapesta. La acest campionat am fost desemnat să particip şi eu cu roboţelul nostru de jucat şah, numit Labirint-64. După multe peripeţii, au ieşit actele pentru deplasare, am primit banii de delegaţie şi paşaportul. Era o perioada când foarte greu se dădeau vize, chiar şi pentru Ungaria. Însă, cu sprijinul direct al domnului Vasile Baltac, au fost depăşite toate barierele birocratice şi mi s-a permis să ies din ţară, cu o întârziere, totuşi, de două zile, aşa cum se mai întâmplă la români. Domnul Vasile Baltac avea mare încredere în mine, mă aprecia, era convins că vom face o impresie bună pe plan internaţional cu realizările informaticii româneşti în domeniul şahului programat.

Lucrurile au mers însă cât se poate de prost la acel campionat. Au fost prezente vreo douăsprezece aparate dintre cele mai bune din lume. Diferenţele de nivel de joc ale programelor de pe automatele de jucat şah americane / germane / englezeşti şi bietul nostru robot Labirint-64 erau imense. Numai algoritmul matematic nu era suficient. Programele de şah aveau implementate logici minuţioase de natură şahistă, cu privire la deschideri, apărarea regelui, şi, mai ales, la finaluri. Fiecare aparat din concurs era rezultatul muncii unei echipe dedicate pentru realizarea de automate de jucat şah. Unele automate utilizau deja procesoare pe 16 biţi, cu posibilităţi incontestabil mai bune, atât ca viteză, cât şi complexitate.

În asemenea condiţii, robotul nostru a luat bătaie, cu un scor sec de 5 – 0. A jucat doar 5 partide în sistem elveţian, pe primele două le pierduse datorită întârzierii cu două zile la Budapesta, din cauza paşaportului.

Totuşi, era cât pe ce ca Labirint 64 să bată robotul din RDG, numit ChessMaster, în faţa căruia am avut chiar avantaj material. Dar, din cauză că Labirint 64 nu a văzut o furculiţă de cal (robotul putea prevedea doar 3 semimutări) totul s-a năruit şi am pierdut partida rapid.

La revenire în ţară, domnul Vasile Baltac se aştepta să-i raportez un succes frumos de la campionat. A trebuit să-i spun despre insuccesul acela de 0 – 5, ceea ce i-a provocat o mare decepţie. Nu a reproşat însă nimic, a tăcut. Acest fapt m-a ambiţionat şi mai mult, jurându-mi să recuceresc terenul pierdut. Revanşa însă n-a mai avut loc niciodată. Trenul şahului programat fusese pierdut!...

Am avut însă parte de o minirevanşă splendidă. Un an mai târziu, aceiaşi RDG-işti au venit la Expoziţia Internaţională de la TIBCO - Bucureşti, având cu ei şi robotul ChessMaster. Plecasem prin Herăstrău cu fetiţa mea, Cori-na, luasem şi robotul Atom - 64 cu mine, şi ne-am oprit la Expoziţie să jucăm cu ChassMaster. Scorul? De data am câştigat cu 2-0, jucând practic exact cu acelaşi robot nemțesc ca la Budapesta. Au fost supăraţi germanii, dar aşa e în sport. Au oferit bomboane fetiţei mele, Corina, fiindcă a stat cuminte în cele două ore cât timp s-au desfăşurat partidele.

Campionatul Naţional de Roboţi de Şah la Herculane

Datorită străduinţei colegului meu de la ITC, Constantin Ionescu Bujor, mare pasionat de şah, s-a organizat la Herculane, în splendidul (pe atunci) hotel Afrodita, un campionat naţional de roboţi de jucat şah, roboţi ce au putut fi adunaţi de prin ţară (nu mă întrebaţi cum se chemau ceilalţi - e istorie). S-a jucat în sistem elveţian. A câştigat un robot numit Comodore, spre mândria posesorului său.

Dar s-a mai jucat la Herculane şi un simultan între vreo 12 roboţi şi maestrul de şah Dolphy Drimer, invitat şi el la acel campionat, împreună cu prof. universitar, matematicianul Octavian Stănăşilă. Scorul? 11,5 – 0,5 pentru Drimer. Era prea puternic maestrul. Curios este că remiza a scos-o cel mai slăbuţ program de şah din concurs!

Era să facă o ispravă mare şi robotul meu Atom - 64 (acum aveam altă versiune de program pentru acelaşi robot fizic). A deschis excelent partida, iar în jocul de mijloc a atacat două ture simultan, încât maestrul Drimer era cât pe ce să piardă unul din turnuri. Dar maestrul de şah, văzând cât de critică era situaţia, a făcut un calcul mental fenomenal de rapid şi, cu unul din turnurile atacate mi-a „bărbierit” un cal şi, până ce Atom - 64 a luat turnul celălalt, jucătorul uman a mai câştigat o figură. Aşa că, amărâtul de Atom - 64 a ieşit din acea încrâncenată luptă cu un pion în minus şi... a pierdut partida.

Am mai fost cu Atom - 64 pe la diverse concursuri: pe la ITB (de unde provenea ca jucător maestrul Victor Ciocâltea), pe la Predeal (un campionat de calificare ELO). Robotul nostru era cam mereu la coada clasamentului, jucătorii umani profesionişti erau prea puternici pentru el. A făcut şi ceva puncte, dar la cei din coada clasamentului. Odată, o doamnă a refuzat să joace cu robotul, motivând că a venit să joace în concurs cu oameni, nu cu roboţi. N-ai ce face, nu poţi obliga omul să joace cu o maşină!...

S-a dovedit că programul Atom - 64, aşa slab cum era, era prea puternic pentru copiii de şcoală, chiar pentru unii umblaţi pe la concursuri de şah (personal cred că oamenii, până la o anumită vârstă, sunt prea puţin preocupaţi de strategii; ce e mai rău că şi unii oameni trecuţi bine de vârsta copilăriei nu sunt preocupaţi de strategii).

Am fost odată la Costineşti, într-o tabără de copii, am instalat câteva calculatoare Junior şi am lăsat copiii să joace şah. Rar câştiga vreunul dintre ei. De unde şi ideea că, pentru copii, e bine să ai programe de şah foarte facile, ca să-i atragi totuşi către şah.

Sfârşitul robotului Atom 64

Robotul Atom - 64 (fizic, era cam acelaşi lucru cu Labirint - 64, dar era alt program, ars în alte EPROM-uri, din cauza sărăciei de piese de atunci) a fost dat o vreme ministrului Ion Avram la MICM, să vadă cum se joacă şah cu un robot. Şi cât a stat robotul acolo, la minister, a venit ministrul omolog chinez în vizită în România. Şi ce să dea, ce să dea ministrul nostru cadou oaspetelui său? A găsit de cuviinţă să-i ofere cadou ministrului chinez robotul nostru de şah, Atom - 64.

Epilog

Odată cu trecerea anilor, mi s-a făcut dor de acele vremuri, acele preocupări, din care nu realizările tehnice au supravieţuit revoluţiei tehnologice, ci spiritul uman, spiritul de luptă cu performanţele şi… atâtea nostalgii!...

Referințe

Vasile Baltac: Cartea „Un Institut pentru istorie - Semicentenarul Institutului pentru Tehnică de Calcul (1968-2018)” (arhivat local)

Repartiția​

Angajarea, atmosfera din ITC​

Laboratorul 12 condus de Maschek​

PROTEH​

SESAM​

SOCRATE​

MIDAS​

HELIOS​

UNIX pe FELIX​

Colectivul lui Marius Cosma​

Colectivul lui Cristian Giumale - promotor al inteligenţei artificiale în Politehnică (Calculatoare).​

Avizări​

Delegații în țară​

Colaborări cu alte laboratoare​

Revoluția​

După Revoluție​

ITC-ul n-a dispărut​

Oamenii din Laboratorul 12 condus de Corneliu Maschek​

Corneliu Maschek - șef de laborator​

Ştefan Diaconescu​

Laboratorul 13 condus de Lucia Popescu​

Lucia Popescu - șef de laborator​

Laboratorul 15 condus de Mihai Rigani​

Mihai Rigani - șef de laborator​

Victor Grădinescu – devenit şef de laborator​

Laboratorul condus de Armand Segal​

Armand Segal - șef de laborator​

Laboratorul condus de Mihai Roșu / Riuric Bulgacov​

Mihai Roșu - șef de laborator​

Delegații în URSS​

Ce era SUMEC​

Omologarea unui nou calculator la Minsk​

Omologare de sistem la Moscova​

Din nou omologare de sistem, la Erevan​

Delegații în CHINA​

Vremuri bune pentru informatica românească​

Cu avionul peste Hymalaya​

Cum e să fii specialist în calculatoare în China​

Nu eşti chinez dacă nu vezi zidul chinezesc​

Sunt şi probleme de serviciu​

Peregrinajul la Muntele Sfânt al chinezilor​

Neglijenţa la locul de muncă​

Nicăieri nu e mai bine ca acasă​

Experimente cu șahul programat​

Primele programe de jucat şah pe calculator​

Ascensiunea şi declinul şahului pe calculator​

Robotul de şah pentru Ceauşescu​

Robotul Labirint 64 în emisiune la Tudor Vornicu​

Robotul LABIRINT 64 la concursuri şi expoziţii​

Campionatul Naţional de Roboţi de Şah la Herculane​

Sfârşitul robotului Atom 64​

Epilog​

Referințe​