În lucrarea „Un institut pentru istorie. Semicentenarul Institutului pentru Tehnica de Calcul (1968-2018)”, publicată în anul 2018 la editura Excel XXI Books, Horia Gligor a contribuit un capitol intitulat Câțiva kocteți din memoria mea cu cei 37 ani la ITC.
Cercetător științific principal gr. I, șef al Filialei din Timișoara a ITC
Prima zi la ICPUEC
Am absolvit Facultatea de electrotehnică a Politehnicii din Timișoara în anul 1968, fiind a treia serie care avea pe diplomă scris „calculatoare electronice”. Pe repartiția guvernamentală scria ICPUEC – Institutul de Cercetări și Proiectări pentru Utilaje Electronice de Calcul – București. M-am prezentat la serviciu în 2 septembrie, venind direct de la Costinești, la mai puțin de două săptămâni de la evenimentele politico-militare declanșate de invazia în Cehoslovacia lui Dubcek a trupelor unor țări ale Pactului de la Varșovia: Uniunea Sovietică, Bulgaria, Ungaria, RDG și Polonia. Emoțiile generate de manifestația din Piața CC-ului, transmisă la TV în 21 august, erau amplificate atât de mesajul de sprijin total pentru țara noastră din partea premierului Chinei, apărută cu două zile mai târziu, cât și de zvonurile că tancurile sovietice de la graniță ar fi fost topite cu o armă-laser inventată la institutul lui Coandă, înființat cu câțiva ani înainte.
Am ajuns la etajul al 3-lea al clădirii FEA din Floreasca (vis-à-vis de viitorul sediu al ITC); în sala în care ne adunasem câțiva viitori colegi nu erau decât câteva scaune pe care ne așezasem, prezentându-ne unii altora. La un moment dat se deschide ușa, cineva își strecoară capul și întreabă: „aici este ICPUEC-ul?”. Era domnul (pe atunci tovarășul) director Florin Munteanu, colonel. Un pic mai târziu și-a găsit biroul și m-a invitat la o discuție. Aflând că am absolvit la Timișoara, m-a întrebat dacă am auzit de MECIPT. După răspunsul meu afirmativ, completat cu informația că pe acesta am pus la punct și executat primul meu „program adevărat” (un calcul de factorial), m-a anunțat că institutul are și o secție militară unde se proiecta CENA - Calculatorul Electronic Numeric al Armatei - după schemele MECIPT-ului și mi-a propus să mă repartizeze acolo, sediul fiind la un institut de cercetări militare.
Am lucrat acolo cca 18 luni până când am fost chemat să-mi fac stagiul militar. Am nimerit la un colectiv format din cercetători pasionați, condus de dr. Emil Tudor. Îmi amintesc cu nostalgie de discuțiile legate de matematică cu colegul Neguț, cum ar fi celebra ecuație a lui Euler prin care se combină cele cinci numere fundamentale i, π, e, 1 și 0. Evident că nu aș fi făcut față dacă nu aș fi fost „antrenat” pentru olimpiadele de matematică de profesorul universitar Emanoil Arghiriade de la Universitatea din Timișoara, tatăl colegului meu de liceu Nelu Arghiriade.
Înșir-te mărgărite (amintiri despre Vasile Baltac, Gavril Gavrilescu, Tiberiu Ilin și Dan Farcaș)
Acesta este titlul cărții scrise de Ștefan Mărușter, profesor la Universitatea de Vest din Timișoara, apărută în anul 2010 la editura Mirton. Am primit-o chiar de la dânsul, în primitorul său cabinet de la parterul Universității, unde obișnuiam să-l vizitez când simțeam nevoia contactului cu o adevărată autoritate în domeniile matematicii și informaticii. Ne cunoșteam din perioada studenției mele, când era membru al colectivului MECIPT-1, cursul de programare în limbajul mașină al acestui calculator fiind predat de Dan D. Farcaș, fostul lui coleg de facultate care îl convinsese să renunțe la cariera de profesor de matematică în învățământul preuniversitar. Scrie în carte: „Venirea mea la Centrul de Calcul al Institutului Politehnic din Timișoara s-a făcut în urma unui concurs organizat de colegul și prietenul meu Dan Farcaș, pe atunci secretar al Centrului... Sub o înfățișare blândă și jovială se ascundea de fapt un caracter extraordinar de tenace, o inteligență sclipitoare și o fantezie creatoare cu totul remarcabilă, plus cunoștințe întinse pe domenii diverse, de la traseele turistice din munții Retezat, până la limba sanscrită și tehnicile yoga... Este de înțeles că a abordat apoi și literatura SF și a devenit, alături de Ion Hobana, unul dintre cei mai recunoscuți și apreciați OZN-iști de la noi”.
Profesorul Mărușter de abia primise cartea de la editură, unde cineva i-a făcut o mare surpriză aducându-i volumul tipărit în locul manuscrisului corectat...
Amintește și de Gavril Gavrilescu, viitorul șef al laboratorului de asambloare de la ITC Timișoara: “Celălalt coleg al nostru, Gavrilă Gavrilescu, era o figură, în sensul bun al cuvântului, extrem de original și nonconformist. Avea o mare pasiune să facă lucrurile într-un mod absolut original, exact cum nimănui nu i-ar fi trecut prin cap, plus că venea deseori cu idei și inițiative năstrușnice. Având un talent deosebit la construirea unor micro-programe performante, a realizat numeroase produse software remarcabile de acest tip, de exemplu un limbaj și asamblorul respectiv pentru calculatoarele FELIX C-32”.
A rămas celebru și pentru axioma lui: „orice program poate fi scurtat cu o instrucțiune”.
Scrie despre Vasile Baltac: „Desigur că trebuie să amintesc aici aportul deosebit al colegului nostru Vasile Baltac, primul din colectiv care a obținut titlul științific de Doctor-Inginer în domeniul calculatoarelor și care avea o binemeritată aureolă, confirmată pe deplin în anii care au urmat... Între timp colegul nostru Vasile Baltac a beneficiat de o deplasare în Anglia, pentru vreo 10 luni (era în perioada de dezgheț politic, 1966-67) și a venit cu o serie de idei noi despre programare, inclusiv cu o documentație cuprinzând specificațiile limbajului de programare Fortran IV... Cred că în toamna anului 1970 compilatorul de Fortran era funcțional, a intrat în biblioteca standard și a fost utilizat în mod constant pentru programarea unor aplicații cu caracter matematic”.
În loc de mia de cuvinte despre Tiberiu Ilin, membru al colectivului MECIPT și viitor șef al Filialei din Timișoara, la pagina 99 din carte apare portretul acestuia, dovadă a talentului autorului și în acest domeniu.
De ce se tot bloca IRIS-ul 50
În vremea când laboratorul nostru stătea în chirie la etajul IV al CTCET – Centrul Teritorial de Calcul Electronic din Timișoara - mi-a venit rândul să fiu „ofițer de serviciu”, între orele 22 - 6. Am profitat din plin de situație, colaborând cu operatorii de la IRIS-50 pentru a face mai multe rulări cu programele mele, câștigând în acest fel multe zile.
Asta însemna, desigur, accesul în templul climatizat, privilegiu de neimaginat ziua. Șeful IIRUC Timișoara, Ionel Munteanu, m-a rugat să supraveghez aparatura pe care o instalase în sala calculatorului, care consta din mai multe echipamente electronice (cred că erau numărătoare) conectate la unele plăci cu care monitoriza circulația datelor prin IRIS-50, necesară pentru teza lui de doctorat.
Din când în când calculatorul se bloca; operatorii nu înțelegeau de ce, nefiind deloc veseli pentru că trebuiau să repună în cititor cutiile cu cartele perforate cu programe și să reia rulările, după clasica inițializare. Situația mă afecta și pe mine, desigur. Misterul l-am rezolvat din absolută întâmplare, observând că sistemul se bloca în momentul în care un operator schimba banda la un magnetofon (cred ca era TESLA) aflat pe podea, lângă geam. Pornirea/oprirea motorului acestuia genera un câmp suficient de puternic pentru a zăpăci sistemul, rămas fără protecția ușilor dulapurilor care erau deschise pentru a permite trecerea cablurilor dintre numărătoarele lui Ionel Munteanu și plăcile din interior.
Moș Crăciun de la CTCE Timișoara
Apropo de întâmplări cu „ofițerii de serviciu”. Colegul Drăghici de la CTCET, fiind mai în vârstă și neavând familie, prelua sarcina supravegherii unității în timpul sărbătorilor. Cândva, prin anii ’70, a intrat de serviciu în 24 decembrie, orele 22. L-a predat dimineața, la orele 8, completând dosarul cu rapoartele în care cel mai des apărea formula standard: „în timpul serviciul meu nu s-a întâmplat nimic deosebit”. De data aceasta a scris: „…în timpul rondului de supraveghere, pe la orele 23:45 am auzit niște pași suspecți la etajul IV. Era… Moș Crăciun!”. Nu i s-a întâmplat nimic, deși eram în perioada lui „Moș Gerilă” și a „Sărbătorilor de iarnă”. A rămas în memoria noastră afectivă ca un exemplu de colegialitate, bun simț, respectat și pentru profesionalismul său.
Cu deltaplanul în castanul înflorit
Asociația Sportivă a ITC Timișoara avea un cerc cu realizări deosebit de apreciate, mai ales la demonstrațiile de 23 august când delegația comună a institutului și secției de producție FMECTC (Fabrica de Memorii Electronice și Componente pentru Tehnica de Calcul) avea în față deltaplanul construit de colegul Petre Petrar și zburătorii lui. S-a întâmplat odată să-i vizitez primăvara, pe undeva lângă Timișoara, în vremea castanilor înfloriți. Se lansau de pe un delușor. Unul dintre deltaplaniști a luat ceva înălțime, s-a plasat orizontal sub aripă, plutind direct către castanii din vale. Cei de jos strigau la el să fie atent, acesta nu reacționa, tensiunea creștea pe măsură ce se apropia de copaci. În ultima clipă și-a dat seama, a împins din manșă, a pus triunghiul deltaplanului în plan vertical, intrând cu picioarele înainte în frunziș. A alunecat către baza copacului, s-a desfăcut din chingi, așa că era pe picioarele lui când au sosit colegii îngrijorați, care coborâseră panta în mare viteză. La întrebarea legitimă „ce s-a întâmplat?” a răspuns senin că zbura atât de lin și frumos, privind solul, încât… uitase că era cu deltaplanul!
Cum să pui la punct un program cu macroasamblorul sistemului RSX-11-M al PDP 11/34, fără să ai acest calculator
Un alt proiect interesant a fost acela legat de proiectul minicalculatorului din seria I-100, poate realizarea cea mai importantă a ITC-ului din toate timpurile. În perioada eroică a începutului, colegii de la ITC București făcuseră un simulator cu care se dorea rularea de programe specifice modelului PDP-11/34 pe FELIX C-256 sau C-32. A fost primul meu contact cu tehnologia specifică emulării de sisteme, tema tehnică presupunând realizarea unui ansamblu de programe cu care să se poată pune la punct „de la cap la coadă” un program scris în limbajul macroasamblorului RSX-11M, inclusiv să-l ruleze. Laboratorului nostru din Timișoara îi revenise partea legată de asamblare/link-editare, până la generarea programului executabil care urma să fie interpretat cu emulatorul făcut la ITC București. Pentru a afla structura internă specifică asamblorului/ linkeditorului am fost detașat la IFA – Institutul de Fizică Atomică - de la Măgurele unde am avut acces la un calculator din familia PDP, conectat la reactorul atomic. Colegii de acolo nu prea înțelegeau ce fac listând tot felul de fișiere pentru a descifra structura modulului obiect produs de asamblor, intrarea pentru link-editor-ul ce genera programul executabil.
Din păcate, proiectul simulatorului nu a fost finalizat, deoarece la ITC București a ajuns un PDP 11/34 funcțional.
Am avut ocazia să testez mai târziu, după 1990, funcționarea prin emulare a unui sistem MS-DOS specific PC-ului, bazat pe microprocesorul INTEL, pe un Macintosh, bazat pe microprocesorul Motorola. De necrezut, dar programele rulau mai rapid prin emulare pe Mac, ceea ce dovedea în mod obiectiv că microprocesorul MOTOROLA era cu mult mai performant decât INTEL-ul.
Un proiect din aceeași familie ar putea să fie emularea pe un PC a calculatorului MECIPT-1 (pus la punct la Centrul de Calcul al IPT – Institutul Politehnic din Timișoara -, 2000 tuburi electronice, memorie cu tambur de 3 kocteți, inaugurat în anul 1961, aflat la Muzeul Național al Banatului). Din păcate, până acum nu am reușit să găsesc doi studenți (unul de la calculatoare pentru aplicația soft și celălalt de la electronică pentru interfațare) atât competenți, cât și interesați de această provocare tehnică.
Teodor Rus, matematicianul-informatician de la Cluj-Napoca
L-am cunoscut cu ocazia unor avizări ale unor programe dedicate minisistemului I-100, unde devenise celebru datorită faptului că reușea să-i potolească pe certăreții șefi ai colectivelor AMS și MINOS, Aurel Becea și Nicolae Manea. Era mai în vârstă decât noi și ne umplea de respect povestindu-ne câte ceva despre participările lui la lucrările științifice ale unui colectiv din Belgia. Când i-a venit rândul să prezinte un proiect al său, a plecat din România cu un set de diagrame pe care le-a colorat cu carioca, având câte un exemplar pentru fiecare membru al grupului de matematicieni. Povestea cu un zâmbet hâtru faptul că acestora nu le venea să creadă că în România se găseau deja copiatoare în culori!
Cum se împacă electrotehnica cu informatica
Proiectarea, punerea la punct a aplicației INF03X, configurarea minisistemelor I-102F, asigurarea comutării rapide în caz de defectare a terminalelor pe „rezerva caldă” de pe calculatorul principal, în așa fel încât funcționarea să pară continuă, andurarea, instalarea la etajul al 4-lea din Palatul Telefoanelor, punerea în funcțiune, instruirea operatoarelor, asistența tehnică și multe altele au însemnat tot atâtea provocări pe care le-am acceptat și trecut cu succes.
Printre acestea a fost și rezolvarea unei solicitări oficiale a IIRUC-ului, în a cărui sarcină intra asistența tehnică permanentă, referitoare la calitatea “prizei de pământ”, protecție absolut necesară a sistemului de alimentare cu energie electrică. Acesta trebuia să fie sub 4 ohmi, pe măsuratelea, cu act metrologic. Experiența celor de la IIRUC se baza pe statistica necruțătoare a faptului că la multe centre de calcul neglijarea calității prizei de pământ a produs multe pagube din cauza defectării calculatoarelor.
Îmi aduceam aminte, destul de vag, că învățasem câte ceva despre acest subiect la facultatea de electrotehnică, înainte de a trece la grupa de specializare în calculatoare electronice. Am găsit un specialist; m-a impresionat faptul că avea o carte groasă doar despre proiectarea, construirea și măsurarea prizelor de pământ. Nu a fost simplă obținerea aprobărilor de a se face trei găuri pe calea Victoriei, necesare la măsurătorile care au dat un rezultat neașteptat: rezistența era de 10 ori mai mică decât cea impusă de norme! Am aflat mai târziu că trebuia să le mulțumim pentru aceasta proiectanților și constructorilor americani ai Palatului Telefoanelor, clădirea fiind pe schelet metalic, în stil specific „zgârie-norilor”, cu înălțimea de 50 m, ridicată în perioada 1929-1934. Sub temelie îngropaseră o cantitate uriașă de bare de cupru (se spunea că un vagon!), garanție a protecției centralelor telefonice și, mai târziu, a echipamentelor specifice tehnicii de calcul!
Generarea bazei de date cu un milion de adrese a INF03X se baza pe folosirea programelor de indexare, rularea cărora dura mult timp. Din păcate, sistemul energetic național din vremea aceea nu putea asigura o constanță a frecvenței tensiunii de alimentare, aceasta variind între 48 și chiar peste 50 Hz. Ca urmare, aveam statistici cu perioadele din noapte când frecvența avea variații mai mici și discuri RCD alocate special acelei frecvențe. Explicația era simplă: motorul de antrenare a discurilor-memorie era asincron, turația acestuia depinzând de frecvența de alimentare. Ca urmare, datele scrise la o anume frecvență nu mai puteau fi citite câteva ore mai târziu, la altă frecvență a curentului, deci altă turație. Îmi aduc aminte că mergeam noaptea după ora trei la o fabrică de pe Calea Buziașului din Timișoara, unde se fabricau contoare electrice, aveau un centru de calcul bine dotat și unde puteam conta pe două ore de funcționare continuă sub frecvență constantă, așa încât să putem relua indexarea peste 24 de ore, tot acolo!
Această situație, generată de slăbiciunea sistemului energetic, a avut și efecte economice pozitive la o fabrică unde s-au produs echipamentele numite „invertoare”, care asigurau alimentarea electrică la frecvența constantă de 50 de Hz. Erau destul de scumpe, așa că nu orice instituție putea să le achiziționeze, volumul era cam cât al unui dulap I-102F și făceau mult zgomot.
Cum am obținut o unitate de disc ROMCD de la directorul FCE
Ca șef al proiectului INF03X – accesul on-line prin 030, 031 și 032 la baza de date cu abonații telefonici din București -, mi-am dat seama că succesul acestuia depinde în mod direct și de asigurarea unui MTBF mare al calculatoarelor și terminalelor, absolut necesar la un sistem informatic cu funcționare non-stop, în contact direct cu publicul.
Programul propriu-zis a fost pus la punct în la ITC Timișoara de un colectiv excepțional, în limbajul de asamblare al sistemului de operare AMS, baza de date cu abonații fiind secvențial indexată. Părea destul de ciudat să facem o aplicație specifică bazelor de date folosind asamblorul. Motivul era simplu, deoarece printre componentele sistemului de operare AMS elaborate în laboratorul din ITC Timișoara era și această sculă de programare, stăpânită perfect până la nivel de program sursă.
Așa că, practic, m-am mutat în secția FCE (Fabrica de Calculatoare Electronice) condusă de colegul de breaslă Dan Hurduc. M-am încadrat foarte ușor în acel colectiv, deoarece avusesem ocazia să-i cunosc pe unii la asistența tehnică din China și Germania Democrată. Era evident că orice defect prins în timpul andurării se rezolva cu mult mai rapid la FCE decât la sediul beneficiarului din Palatul Telefoanelor din București. M-am încăpățânat să nu consider sistemul gata până când nu l-am văzut funcționând cu toate cele 32 de terminale, pe ambele I-102 (unul principal, celălalt rezervă caldă), și că toate plăcile din setul de rezervă de la al 3-lea sistem erau perfecte. Nici acum nu-mi vine să cred că am avut curajul să mai țin câteva luni sistemele pe platformă, după semnarea actelor de recepție și întocmirea actelor necesare pentru magaziile de la ITC și beneficiar.
Era anul 1984. Noaptea pe la orele două tov. director Tănase face o vizită inopinată pentru a verifica cum se lucrează în schimbul al 3-lea al FCE. Mă găsește la consola principală a I-102 F, unde testam o bază de date cu abonații din București, obținută prin niște „acrobații soft” necesare translatării acesteia de la un FELIX 256 al Centrului de Calcul al Telefoanelor, pe I-102 F. Mă cunoștea oarecum, știa că sunt de la ITC cu care relațiile nu erau tocmai cordiale și datorită competiției între secția INDEPENDENT și „bijuteria coroanei”, adică secția CORAL. Mai știa și că nu eram pe lista de acces în FCE în schimbul al 3-lea și mă așteptam să mă dea afară.
Totuși, pe un ton nu tocmai amabil, mă întreabă ce fac. Îl invit pe un scaun lângă mine, la consolă, și îi demonstrez câteva funcții ale INF03X: găsirea unui abonat după nume, prenume și stradă, doar după nume sau pe toți de pe o stradă. Demonstrația a reușit perfect, terminându-se apoteotic cu găsirea numelui și adresei abonatului doar după numărul său de telefon.
Spre marea mea surpriză, mă întreabă dacă mă poate ajuta cu ceva. Îi spun că ar prinde bine încă o unitate de discuri ROMCD de 50 Mocteți, echipament jinduit de multe centre de calcul din țară, la concurență acerbă cu solicitările pentru export. Se gândește puțin și îmi spune să vin cu comanda dimineață, dar să fiu discret. Beneficiarii de la Centrul de Calcul și Serviciul Informații de la Telefoane fac minuni de vitejie, reușesc să obțin la prima oră comanda și chiar în aceeași zi scot din magazia FCE a doua unitate de discuri, pe care o cuplez la sistem, spre marea uimire a colegilor din secție care știau prea bine ce bătălie și ce intervenții erau necesare pentru fiecare bucată.
Am amintiri deosebit de plăcute din acea perioadă petrecută la FCE unde i-am considerat coautori atât pe toți colegii din secția I-100, cât și pe unii de la CORAL, cu care, în fapt, aveam sentimentul apartenenței la „breasla mini” a sistemelor compatibile PDP 11. Acolo am văzut pentru prima dată un floppy de 1,44 Mocteți și, prin bunăvoința lor colegială, dar cu oarecare discreție, mai rulam și unele dintre programele mele. Eram la curent și cu realizările acestora, începând cu aplicația medicală de la Centrul de Acupunctură și Tratamente Naturiste din Piața Romană, instalată acolo personal de șeful colectivului Tonceanu, pe un Coral cu mai multe terminale distribuite pe secțiile medicale și la administrație, sau cum funcționau echipamentele de debitare cu arc de la Electrotimiș, bazate tot pe plăci de Coral.
De ce poate depinde viața unui om
Cel mai important proiect din cariera mea ITC-istă a fost INF03X, adică un sistem folosit la Palatul telefoanelor din București pentru informarea publicului cu numerele de telefon. De mulți ani nu se mai editase cartea de telefoane, așa că cele 30 de operatoare erau suprasolicitate, sistemul pe care îl foloseau fiind unul mecanic (parcă se numea CARDEX), bazat pe niște rame de metal aflate pe un ax rotativ în care se montau bețigașe pe care erau trecute numele, adresa și telefonul abonatului. Solicitantul forma 030 dacă dorea numărul de telefon al unei instituții, 031 pentru un abonat al cărui nume începea cu literele de la A la M și 032 pentru restul alfabetului. De aici și numele INF03X.
Am acceptat provocarea proiectării și realizării unui sistem cu funcționare non-stop, cu 30 de posturi de lucru, în contact direct cu publicul, deoarece domnul Vasile Baltac, pe atunci ministru, inițiase în fapt proiectul și-mi promisese că voi putea achiziționa echipamentele necesare. Adică două I-102 (unul activ conectat la cele 30 de terminale, celălalt „rezervă caldă”). Al 3-lea calculator era sub forma unui set complet de plăci, așa încât dacă se defecta primul calculator, imediat cele 30 de terminale se conectau pe cel de rezervă și echipa de service înlocuia placa defectă din primul.
Miting-ul convocat în 21 decembrie 1989 în Piața Comitetului Central pentru a-i înfiera pe timișorenii care decretaseră Timișoara ca fiind „oraș liber” m-a găsit chiar la etajul 4 al Palatului Telefoanelor. Eram în concediu, însă mă chemaseră pentru a rezolva ceva legat de funcționarea proastă a unor terminale. Imediat ce a început zarva din piață, am auzit un bubuit extraordinar de puternic (nici astăzi se pare că nimeni nu știe ce a fost).
L-am sunat imediat la telefon pe directorul ITC de atunci, Traian Ciobanu, spunându-i că „a început” și că sunt la etajul IV al clădirii telefoanelor de pe Calea Victoriei 37. Având legitimație de acces 24 de ore din 24 în clădire, am rămas la serviciul 03X câteva zile și nopți, presiunea utilizatorilor pe acesta fiind foarte mare, iar eu credeam că este de datoria mea să asigur asistența tehnică, fără să mi-o solicite cineva în mod special.
Cine nu avea nevoie atunci de un număr de telefon? În plus, operatoarele se obișnuiseră deja cu mesajele fără legătură cu specificul serviciului, venite de la oameni care credeau că trebuie să anunțe evenimente pe care le credeau cu relevanță în acele zile tulburi. De exemplu, o operatoare m-a pus în legătură cu cineva care spunea că locuiește pe bulevardul Mihai Bravu, la intersecția cu Calea Floreasca și că vede niște teroriști care încearcă să pătrundă în clădirea de la începutul acesteia. S-a întâmplat că știam că acolo erau instalațiile care asigurau funcționarea telex-ului, așa că părea plauzibil că se încearcă ocuparea acestui important serviciu, în contextul în care sediul TVR părea a fi sub asediu. Ca urmare, l-am anunțat imediat pe directorul de la Telefoane; nu știu exact ce a făcut, dar este plauzibil că a verificat dacă obiectivul era sau nu păzit de armată.
În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, după câteva ore de canonadă, ajung și la parterul Palatului Telefoanelor, pe la orele trei. În holul de la parter era arestat un tânăr înalt cu barbă, cu o haină îmblănită ca de pilot de avion și mănuși fără degete. Părea a fi „teroristul-standard”, conform celor spuse la TV, unde erau difuzate și știrile pe care acum le numim „fake news”, din categoriile cu apa otrăvită de la robinet sau băbuțele care ascund în colivă grenade și gloanțe. Stătea cu mâinile ridicate, un soldat amenințându-l cu AKM-ul în timp ce altul, foarte nervos și înjurând, îl căuta dacă nu cumva avea în mănușă declanșatorul posibilului exploziv ascuns sub haina îmblănită. Fusese prins de o patrulă în gangul dintre Calea Victoriei și biserica de lângă Facultatea de Arhitectură.
Serviciul INF03X era la etajul IV al clădirii bine-cunoscute: Palatul Telefoanelor din București, Calea Victoriei 37. La întrebarea răstită „unde lucrezi, mă?” răspunde cu o voce pierită numele instituției sub formă de acronim, cea mai proastă alegere pe care putea să o facă. Era vorba despre un institut al Ministerului Industriei Constructoare de Mașini (așa că ultimele 4 litere erau MICM). Nu mai știu care erau primele litere (multe), însă mi-am adus aminte că vizitasem chiar acel institut înainte cu vreo 2 săptămâni, în vederea demarării unei colaborări la un proiect de magazii automatizate. L-am întrebat unde anume lucrează în acel institut. Mi-a răspuns că la… Centrul de Calcul, că este programator pe un Coral și folosește sistemul de operare RSX-11M. Cu greu i-am convins pe militari că-i un coleg de breaslă, așa că i-au dat drumul, în acest fel scăzând cu unu numărul „teroriștilor”…
Lorin Fortuna, INF03X și restaurantul „împinge tava”
Pe celebrul revoluționar timișorean l-am cunoscut cu câțiva ani înainte de „evenimentele din decembrie 1989” chiar la București, unde lucra la un contract tot cu Ministerul Comunicațiilor – Telefoane. Tema tehnică se referea la proiectarea și realizarea practică a unui automat dedicat serviciului cu plată pentru trezirea abonaților. Formând un număr special abonatul anunța operatoarea ora la care urma să fie trezit; aceasta scria solicitarea pe o listă și îl suna conform comenzii. Deoarece în mass-media apăruseră cam în același timp relatări despre cele două aplicații, adică INF03X dedicat aflării numerelor de telefon ale abonaților și automatul lui Lorin Fortuna care suna abonatul și prin vocea sintetizată electronic îl anunța că-i cazul să se trezească, s-a generat o confuzie, unii înțelegând că INF03X a înlocuit operatoarele cu un automat complex, capabil să înțeleagă solicitarea verbală a abonatului, să găsească numărul de telefon în baza de date și să-l comunice acestuia prin vocea sintetizată electronic.
Nu mi-a fost foarte ușor să explic la o emisiune radio în direct că nu am realizat așa ceva, deși stăpâneam tehnologia de a sintetiza vocal numerele de telefon. Problema consta în faptul că mă depășea problema descifrării prin algoritm a dorințelor abonaților, mulți dintre aceștia având solicitări aiuritoare adresate operatoarelor și, deseori, un limbaj suburban. Exista chiar un caiet completat de operatoarele 03X cu aceste bizarerii, motiv de bună dispoziție la lecturarea acestora. De exemplu, în loc să solicite numărul de telefon al unui restaurant cu autoservire, abonatul a cerut: „fată, dă-mi telefonul lu’ împinge tava de lângă casa mea”. Sau: „am trecut cu tramvaiul pe strada cutare și mi s-a părut că văd în curte o femeie în doliu. Cine a murit?”.
Mi s-a întâmplat recent să am nevoie de o informație de la un operator de telefonie mobilă. După acceptarea apelului meu, vocea înregistrată mi-a solicitat să exprim verbal ce doream; după vreo 20 de minute de încercări nereușite, combinate cu acționarea unor numere pe claviatură, aplicația mi- a făcut legătura cu o „formă de viață” cu care am reușit, în fine, să mă înțeleg.
Îmi aduc aminte că Lorin Fortuna mi-a spus că automatul lui nu se putea compara, totuși, cu operatoarele; acestea sesizau după voce dacă nu cumva abonatul trezit nu se culca la loc, după ce răspundea. Așa că-l mai sunau, până erau sigure că s-a trezit de-a binelea!
Cum a ajutat profesorul de sport Iosof la colaborarea româno-ucraineană în domeniul minicalculatoarelor
În toamna anului 1987 am fost trimis în delegație la Kiev pentru a stabili cu omologii noștri felul în care am putea colabora la proiectarea, punerea la punct, fabricarea și, eventual, exportul unui minicalculator made in CAER. La noi modelul experimental fusese omologat încă din anul 1977 la ITC București, primind atunci și numele de INDEPENDENT I-100, în acel an aniversându-se centenarul de la războiul de independență. Doi ani mai târziu un laborator al ITC-ului reușise să pună la punct subsistemul dedicat calculului în virgulă mobilă, apărând astfel varianta I-102F.
Kiev-ul m-a impresionat mult atât prin curățenie, cât și datorită aerului său deosebit de curat. Trecuse cam un an de la dezastrul de la Cernobîl; din jumătate în jumătate de oră străzile erau măturate și stropite cu mașini speciale. Însă la instituția unde demaraseră tratativele atmosfera nu era senină. Spre surprinderea mea, partenerii ucraineni dădeau dovadă de multă suspiciune, nu păreau prea interesați de performanțele minicalculatorului nostru și se lăsau cam greu în a explica structura perifericelor de la al lor (țin minte că memoria externă era un fel de disc cu capacitatea de cca 2 Mocteți, la care capul de citire/scriere avea contact direct cu suprafața magnetică, net inferior discului nostru de 50 Mocteți produs la ROMCD).
Într-o după amiază, după ce vizitasem celebrul complex al mânăstirilor de pe malul Niprului, am observat pe bulevard o oarecare agitație la un cinematograf. Din program am înțeles că se rulau, unul după altul, filme regizate de Tarkovsky. Am intrat pe la jumătatea filmului „Copilăria lui Ivan” și am rămas până la sfârșit, către miezul nopții, revăzând cu emoție și plăcere „Călăuza” și „Andrei Rubliov”. În dimineața următoare, la cafea, explic motivul pentru care eram cam nedormit, amintind și faptul că primul film de Tarkovsky îl văzusem cu vreo 25 de ani înainte, în vremea când eram elev la Colegiul Constantin Diaconovici Loga din Timișoara. Ce se întâmplase? Deoarece prima oră era cea de gimnastică, chiulisem in corpore de la sala de sport și ne pregăteam în liniște exercițiile pentru ora următoare, cea de matematică. Tov. profesor de sport Iosof ne-a reclamat la tov. director Trandafir Bălan care ne-a surprins în clasă și ne-a pedepsit pe toți cu exmatriculare pentru ziua aceea, așa că am mers în grup la cinematograful Parc din Timișoara, la matineu, unde am văzut „Călăuza” lui Tarkovsky...
Ca prin minune, unul dintre colegii ucraineni a devenit brusc foarte cooperant, abandonând secretoșenia tehnică. S-a dovedit că era chiar unul dintre cei și cu putere de decizie și... mare amator de cinema!
Sistemul expert medical ASKLEPIOS
Pe la jumătatea anilor ’80 se organizase la ITC Timișoara o expoziție cu realizările comune cu secția de producție FMECTC (Fabrica de Memorii Electronice și Componente pentru Tehnica de Calcul). Deoarece printre vizitatori era anunțată și o delegație a Ambasadei SUA, cu vreo săptămână înainte începuseră ședințele pregătitoare. La una dintre acestea se hotărâse să prezentăm și aplicația ASKELPIOS, proiectată, programată și testată de colegul Valentin Uruioc. Acesta avusese o colaborare deosebită cu vestitul medic Carol Quint de la Clinicile Noi, care îmbina cu mare succes chirurgia cu acupunctura. Ca urmare, programul ASKLEPIOS justifica din plin definiția unui sistem expert, deoarece un medic acupunctor cu o experiență de un an, ajutat de ASKLEPIOS, ajungea la aceeași rețetă de tratament ca unul cu o experiență de 15 ani! Secretul consta în faptul că în program se afla o bază de date cu punctele de acupunctură extrase din cărțile de specialitate, asociate simptomelor bolilor tratabile prin această metodă. La început, medicul discuta cu pacientul, încercând să afle de la acesta simptomele specifice lui. Programul avea variantă funcțională atât pe minicalculatorul I-100, cât și pe microsistemul MS-100, produs chiar la FMECTC. După ce medicul tasta câteva simptome mărturisite de pacient, programul aplica Axioma nr. 1 (fiecărui simptom îi corespunde cel puțin un punct de acupunctură) generând o listă cu aceste puncte. Faza următoare se baza pe Axioma nr. 2 (fiecărui punct de acupunctură îi corespunde cel puțin un simptom), generându-se lista cu simptome. Prin compararea acesteia cu lista celor mărturisite de pacient, programul recomanda medicului o rafinare a anamnezei, ceea ce ducea la o îmbunătățire remarcabilă a rețetei de acupunctură.
În vederea mult așteptatei vizite, în sala alocată evenimentului din corpul B al ITC-ului se montase un terminal conectat printr-un cablu lung la minisistemul I-100 de la Centru de Calcul, aflat în altă clădire. Înainte de vizită, plasasem câteva planșe anatomice cu punctele de acupunctură care arătau foarte bine. Trebuind să ajute la explicații, colegul Valentin Uruioc făcuse câteva teste, ca o repetiție pentru prezentarea oficială. Intră delegația cu ambasadorul SUA, înconjurat de oficialitățile județene și de cei din conducerea noastră. Murphy, evident, că nu doarme și minisistemul I-100 de la Centrul de Calcul se blochează, întărind statistica devastatoare a „efectului de vizită”... Noroc cu faptul că pe ecranul terminalului se păstrase imaginea ultimului test, așa că am putut să-i explic excelenței sale ce-și-cum. A înțeles imediat și, spre marea mea surpriză, a solicitat să i se facă o rețetă de acupunctură personalizată! Am încercat eu, fără succes, să-l descurajez întrebând dacă nu cumva simptomele unui ambasador nu sunt secrete de stat? A spus că nu, așa că am notat pe o hârtie cele indicate verbal. Vizita a continuat; colegii de la Centrul de Calcul au făcut minuni de vitejie, reușind să repornească minicalculatorul, așa că am reușit să obținem rețeta de acupunctură bazată pe simptomele mărturisite de demnitar. La ieșirea din expoziție i-am predat domnului ambasador listing-ul cu numele său și punctele de acupunctură indicate de ASKLEPIOS. Spre marea uimire a delegației și, firește, a noastră, excelența sa, cu ochii pe o hartă anatomică specifică acupuncturii, își dă jos haina, solicitând să fie tratat pe loc! Am intrat imediat în joc și am scos un ac cu gămălie din buzunarul halatului meu, aflat acolo, nu mai știu de ce, chiar lângă ecuson și m–am prefăcut că-l înțep... Pot afirma că și datorită acestui moment relaxat și generator de voie bună vizita a fost considerată a fi fost un mare succes.
Ultim șef al Filialei ITC Timișoara
Eu am stins lumina la plecare, ca un ultim șef al Filialei ITC Timișoara!