În lucrarea „Un institut pentru istorie. Semicentenarul Institutului pentru Tehnica de Calcul (1968-2018)”, publicată în anul 2018 la editura Excel XXI Books, Gabriel Olteanu a contribuit un capitol intitulat ITC o amintire de neuitat.
Cercetător științific principal gr. 2
Laboratorul de Unități Centrale
În 1977, când mi-am încheiat cei 7 ani de studii universitare, eram proaspăt absolvent al University of Manchester, Computer Science, MSC, BSC, după ce primii doi ani îi urmasem la Politehnica din Bucureşti. Am beneficiat de o repartiţie guvernamentală şi, din 5-6 posibile locuri de muncă foarte promiţătoare, l-am ales pe acela care m-a atras ca tip de activitate: Cercetarea.
Fiind primul contact cu un loc de muncă, entuziast şi fără experienţă, pot spune că aşteptările variau între „linişte şi pace” şi ”să nu mă bucur de tinereţe”.
Respectând regulile vremii, trebuia să fiu iniţial încadrat în producţie, aşadar mi-am făcut intrarea prin Centru de Calcul, cu o tangenţă minimală la nivel de activitate. Ţinta şi alocarea reală a fost Laboratorul condus de Mihai Roşu, anume în colectivul lui Adrian Stoica care realizase minicalculatorul Independent 100.
Ucenicia şi evaluarea potenţialului meu s-a făcut prin testarea produsului, a diferitelor scenarii şi componente, având acces la documentaţie şi structură. Am avut atunci şansa de a contribui prin recomandări personale la corecţii.
A fost un debut promiţător, fiind cooptat în echipa de proiectare a noii versiuni Independent 102F, calculator cu arhitectura şi structura optimizate, pentru a îndepărta hibele vechii metamorfoze a unui cuplor inteligent de discuri în unitate centrală (Independent 100), dar şi de a îmbunătăţi performanţa şi funcţionalitatea.
Echipa de proiect, aleasă pe cinste, strâns coordonată şi urmărită de Adrian, s-a pus pe treabă.
S-a pornit de la documentaţia de bază ce consta în setul de instrucţiuni (care trebuiau emulate şi pe arhitectura avansată) şi de la proiectul unităţii centrale. Realizarea lor constituia prioritate maximă pentru a putea adăuga apoi, în jurul lor, celelalte componente: memorie, cuploare periferice şi, desigur, Procesorul de virgulă mobilă, al cărui „tată” am devenit.
Sincronizarea activităţilor, accesul la resurse, colegii cu documentaţia, tehnicienii care ne ajutau la realizarea prototipului, partea de circuite imprimate, echiparea şi testarea, erau făcute fără „Project management”, dar într-o colaborare amicală, greu de închipuit şi realizat în orice instituţie, fără entuziasmul vârstei, încredere şi mai ales puţină nebunie.
Timpul trecea repede, etapele şi fazele se succedau şi aşteptarea generală era realizarea prototipului şi acceptarea acestuia pentru producţie.
Trebuie să recunosc faptul că Procesorul de virgulă mobilă era opţional, deci şi prioritatea mea de acces la resurse era mai scăzută. Iată un exemplu de referinţă. Era prin anul 1985, după naşterea fetei mele, când s-au identificat erori în rularea unor programe scrise în Fortran, iar eu am fost programat să le rezolv în „schimbul 3”. Ziua eram acasă, încercând să ajut familia, iar de la 8-9 seara intram la lucru, de unul singur de multe ori, pentru identificarea greşelilor şi eliminarea lor. Exista şi presiunea timpului, data omologării!
Pot să recunosc că, deşi vârsta era în favoarea mea, aveam momente în cele 9 ore de lucru când oboseala mă dobora. Încercam să aţipesc 15-20 minute, ca apoi să o iau de la capăt.
Am reuşit!
Plăcerea a fost cu atât mai mare, cu cât arhitectura şi proiectul de virgulă mobilă se abătea de la referinţă. Am încercat să introduc în proiect noutăţile învăţate la facultate, „lucru în paralel” şi speranţa unei performanţe mai ridicate decât referinţa.
Am avut bătăi de cap cu componentele de circuite integrate (împinse la limita specificaţiilor şi fabricate în URSS), cu intrarea şi ieşirea în paşii paraleli, deci pregătirea secvenţelor duble şi apoi tratarea lor la închidere. Mai dificilă a fost rezolvarea unor cazuri speciale, cazuri care erau dependente de arhitecura referinţei. Acestea generau nişte coduri specifice, deci trebuia să fac şi o simulare a unor posibile greşeli, care erau tratate într-un mod particular de sistemele de operare.
După acest succes deosebit al colectivului, au urmat şi efectele asupra noastră. Adrian a ajuns director, iar Sorin Guiman şi cu mine am fost avansaţi şefi de laborator. Sorin coordona laboratorul de Memorii şi Periferice. Eu pe cel de Unităţi Centrale.
Sarcina mea nu a fost uşoară. Urma să fructific experienţa acumulată în laboratorul domnului Francisc Momeo din „epoca FELIX”, într-un moment de mari dificultăţi financiare şi schimbări majore de „modă” în proiectare hardware, spre direcţia minicalculatoarelor. A trebuit să coordonez transformarea unui proiect care trena în acest laborator, în unul viabil, de minicalculator pe 32 de biţi unitate centrală, cu virgula mobilă emulată şi foarte compact în dimensiuni şi consum. Beneficiar a fost Fabrica de memorii Timişoara, făceam deplasări lunare acolo. Important este ca am reuşit!
Integrarea în noul colectiv, coordonarea strânsă a lui Adrian la nivel de proiect, ideile locale şi rolul meu de intermediar, eforturile normale ale unui proiect, ne-au ţinut ocupaţi până în 1989 când, după omologarea cu sistem de operare standard, specific familiei de calculatoare, rulam şi descopeream sistemul UNIX.
Pot spune că au fost cei mai frumoşi ani (13 la număr) de meserie. Am reuşit să realizez ceva, să colaborez cu oameni minunaţi (nu pot da nume deoarece sunt foarte mulţi şi nu doresc să omit din greşeală pe cineva) şi să îmi formez baza de cunoştinţe în domeniu, dar şi un mod de viaţă şi muncă.
ITC, îţi sunt recunoscător!