În lucrarea „Un institut pentru istorie. Semicentenarul Institutului pentru Tehnica de Calcul (1968-2018)”, publicată în anul 2018 la editura Excel XXI Books, Augustin Prodan a contribuit un capitol intitulat ITC motor principal al informaticii în România.
ITC Cluj-Napoca
În anul 1968, cȃnd a luat fiinţă institutul de cercetări şi proiectări numit ITC, eu am obţinut licenţa în Tehnică de Calcul, absolvind secţia de Maşini de Calcul a Facultăţii de Matematică- Mecanică de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Am avut norocul să primesc repartiţie ministerială la filiala din Cluj-Napoca a acestui institut, care atunci se numea ICPUEC. Institutul şi-a schimbat de mai multe ori numele pȃnă cȃnd a devenit ITC, apoi Software ITC. Am fost ITC-ist exact 27 de ani, de la 1 august 1968, până la 1 august 1995, când am fost nevoit să părăsesc ITC-ul. Filiala din Cluj-Napoca a ITC-ului avea o secţie de hardware şi una de software. Amintirile mele sunt legate de software. Singura amintire care ţine de hardware este că prima misiune pe care am primit-o la ITC a fost să lipesc tranzistori pe plăcuţele care urmau să fie asamblate în calculatorul DACICC-200.
Indiferent cum s-a numit de-a lungul timpului, ITC-ul a fost motorul principal de dezvoltare şi promovare a Informaticii în Romȃnia. Ȋn ITC s-au format primii specialişti în Informatică şi ITC-ul a fost prima şi cea mai bună şcoală de Informatică din Romȃnia. ITC-ul a organizat primele cursuri de instruire şi specializare în această profesie nouă. Profesorul Emil Muntean, şeful filialei ITC din Cluj-Napoca, a organizat începând cu anul 1969 cursuri de instruire pentru angajaţii din întreprinderile şi instituţiile locale. De asemenea, a organizat un curs de instruire pentru cursanţii din Ungaria. ITC Bucureşti a organizat periodic cursuri de instruire la CEPECA pentru cursanţii români, precum şi pentru cursanţii din alte ţări (China, Cehoslovacia, Germania de est etc). Specialiştii din ITC au fost primii profesori de specialitate la Liceul de Informatică din Cluj-Napoca (pe vremea aceea se numea LPAD – Liceul de Prelucrare Automată a Datelor), de unde au răsărit germenii viitorilor specialişti IT.
Ȋnfiinţarea ITC-ului a constituit începutul unei adevărate revoluţii informatice în ţara noastră. Structura de bază a ITC-ului era alcătuită din pionieri ai Tehnicii de Calcul, care în anii anteriori au depus eforturi formidabile, în condiţii vitrege, pentru a pătrunde tainele Informaticii. La începutul anilor ’50, activitatea ştiinţifică din ţara noastră era sub controlul unor ideologii stupide promovate de partidul unic sub îndrumarea lui Stalin, cibernetica fiind considerată o pseudo-ştiinţă burgheză, retrogradă şi reacţionară. Totuşi, în aceste condiţii ostile au luat fiinţă în Romȃnia trei şcoli de Tehnică de Calcul, la Bucureşti, Timişoara şi Cluj. Au fost construite primele calculatoare romȃneşti: la Bucureşti calculatorul CIFA, la Timişoara calculatorul MECIPT, iar la Cluj calculatorul DACICC-1. Eram elev cȃnd am citit primele informaţii despre aceste calculatoare. În timpul studenţiei am avut un curs de programare cu profesorul Emil Muntean, care s-a încheiat cu o practică de două săptămȃni la DACICC-1. Apoi am aflat că la Cluj se dezvoltă un proiect pentru un calculator mai performant numit DACICC-200, complet tranzistorizat, capabil să efectueze 200.000 de operaţii pe secundă. Realizarea calculatorului DACICC-200 a fost finalizată la ITC filiala din Cluj-Napoca, în primii ani de existenţă a acestui institut.
Eu am avut onoarea să fac parte din prima generaţie de cercetători stagiari ai ITC-ului, acest institut naţional de prestigiu, dascălii mei fiind Emil Muntean, Liviu Negrescu şi Teodor Rus. Am fost de mai multe ori instructor la cursurile de specializare organizate în Cluj-Napoca, la CEPECA, precum şi în alte ţări (China, Cehoslovacia şi Germania de est). De asemenea, am fost profesor de specialitate la prima promoţie de elevi ai Liceului de Informatică din Cluj-Napoca. Ȋn activitatea de cercetare este importantă colaborarea şi cooperarea cu cercetători din alte ţări, care au aceleaşi preocupări. Din păcate, pe vremea aceea porţile de informare, comunicare şi colaborare cu lumea civilizată erau închise. Totuşi, chiar în aceste condiţii vitrege, munca în ITC a oferit multe satisfacţii, mai multe chiar decȃt în învăţămȃntul superior din vremea aceea.
Misiunea ITC-ului a fost de a efectua cercetări în domeniul Informaticii şi de a promova tehnologii informatice pentru întreprinderi şi pentru centrele teritoriale de calcul, care au fost înfiinţate ulterior şi erau patronate de ICI. Pentru a îndeplini această misiune era necesar un salt tehnologic uriaş, de la cele cȃteva calculatoare unicat realizate în ţară, la o adevărată industrie a tehnicii de calcul. Se ştie că progresul tehnologic se poate înfăptui prin inovare, sau prin imitare. Cuvântul imitare în acest context are semnificaţia de asimilare a unor tehnologii din ţările mai dezvoltate. Având în vedere decalajul imens care exista atunci între ţara noastră şi ţările dezvoltate în domeniul tehnicii de calcul, strategia cea mai bună şi mai eficientă pentru reducerea acestui decalaj era imitarea, adică asimilarea de tehnologii din ţările avansate, uneori prin licenţă, alteori prin copiere pur şi simplu. Există patru perioade în viaţa filialei din Cluj-Napoca a ITC-ului, din care trei înainte de 1989 şi una după 1989. După înfiinţare, a existat o perioadă foarte scurtă de pionierat, apoi o perioadă de informatică franceză, urmată de o perioadă de informatică americană. După 1989, a intrat şi ITC-ul în era PC-urilor. Trecerea de la o perioadă la alta a însemnat întotdeauna un progres în domeniul Informaticii.
Perioada de pionierat
Cuprinde anii 1968 şi 1969. În această perioadă a fost finalizat şi pus în funcţiune calculatorul DACICC-200. Tinerii cercetători stagiari am primit sarcina de a lipi tranzistori pe plăcuţe cu ajutorul unor ciocane de lipit speciale. După ce au fost terminate şi asamblate componentele hardware, calculatorul a devenit funcţional şi noi am făcut programe de test în limbaj maşină. Am implementat algoritmi simpli de aranjare a valorilor unui şir de numere în ordine crescătoare şi descrescătoare, de găsire a valorii maxime şi a valorii minime a unui şir, precum şi alţi algoritmi de calcul numeric. O preocupare a acelor vremuri era să implementăm un algoritm în cȃt mai puţine instrucţiuni, întrucȃt memoria calculatorului era limitată.
Au fost create şi implementate programele de bază ale calculatorului: un monitor realizat de Emil Muntean, un supervizor de intrări-ieşiri şi un limbaj de asamblare mai simplu numit MOL, realizate de Werner Schuster, şi limbajul de asamblare PAS, realizat de Teodor Rus. De asemenea, pe calculatorul DACICC-200 a fost făcută prima implementare a unui limbaj de nivel superior realizată în ţara noastră. Liviu Negrescu a implementat în MOL limbajul de programare FORTRAN.
Calculatorul DACICC-200 a fost instalat la Institutul de Economie Agrară din Bucureşti, care a fost beneficiarul calculatorului prin contract. După instalare, în anii 1968 şi 1969, au urmat deplasări lungi la Bucureşti pentru punerea în funcţiune a programelor de bază. Limita maximă admisă pentru o deplasare fiind de o lună, pentru continuitatea activităţilor de punere la punct a programelor au fost efectuate mai multe deplasări succesive, fiecare cu durata de o lună. Am fost şi eu în mai multe deplasări succesive şi am participat alături de Teodor Rus la depanarea asamblorului PAS. Am avut şi misiunea de a implementa în PAS algoritmi pentru rezolvarea unor probleme de programare liniară.
În timpul depanării programelor, deseori apăreau şi erori hardware, deoarece lipiturile care asamblau tranzistorii pe plăcuţe începeau să cedeze. Cȃnd apărea o eroare, nu se ştia cu precizie dacă este eroare software sau hardware. O metodă de depanare a programelor era execuţia pas cu pas, cu ajutorul cheilor de la panoul de comandă. Softiştii căutau o eroare în program, iar hardiştii făceau măsurători în diferite puncte ale componentelor hardware pentru a depista eroarea. De multe ori hardiştii ţopăiau şi tropăiau în jurul calculatorului pentru a provoca trepidaţii, care uneori reactivau lipiturile întrerupte.
Deplasările mele la Bucureşti au fost întrerupte brusc la sfȃrşitul verii anului 1969, deoarece am primit Ordin de Chemare. Această întrerupere bruscă a activităţii mele la ITC m-a deranjat foarte mult. Algoritmii mei de programare liniară erau programaţi în PAS şi testarea pe calculator era făcută doar parţial, deoarece toată vara am lucrat alături de Teodor Rus la depanarea asamblorului PAS. Pentru a-mi depana programele mele, aveam nevoie de un PAS funcţional.
Oricum, perioada de pionierat a lui DACICC-200 era pe sfârşite şi ITC-ul se pregătea pentru o nouă tehnologie informatică, fiind cumpărată licenţa pentru calculatoarele de capacitate medie IRIS de la societatea CII din Franţa. Ȋn timp ce băieţii din promoţia mea ne pregăteam să plecăm în armată, în ITC se făceau liste cu angajaţii care urmau să plece în Franţa la CII pentru specializare. Domnul Teodor Rus m-a chemat în biroul domniei sale şi mi-a spus că dacă am o metodă de a scăpa de armată, mă trece pe lista celor care pleacă la CII pentru specializare. Propunerea era atrăgătoare şi două zile m-am tot gândit ce să fac. Eu aveam un unchi la Bucureşti care era general de armată şi în mod sigur aş fi putut să scap de cătănie. Totuşi, am renunţat, deoarece nu voiam să-mi încep cariera în acest mod, care evident era incorect. Având în vedere deschiderea de atunci, am sperat că vor veni şi alte ocazii asemănătoare pentru specializare. Vara anului 1969 mi-am petrecut-o în Bucureşti, prin deplasări repetate la DACICC-200, aşa că am văzut vizita lui Nixon din august 1969. Eram pe trotuar, l-am văzut de aproape şi parcă era dătător de speranţă.
Ȋn toamna lui 1969 mi-am pregătit valiza de lemn şi am plecat la şcoala de ofiţeri de la Bacău. A fost foarte grea armata la Bacău în iarna 1969-1970, după invazia sovietică din Cehoslovacia din august 1968. A venit şi liberarea, m-am reîntors la ITC, dar nu au apărut alte ocazii pentru specializare şi a fost imposibil să vizitez ţările occidentale înainte de 1989.
Protocolul de predare a calculatorului DACICC-200 a fost încheiat şi se pare că a fost implementat şi un program de programare liniară, deoarece după cȃţiva ani m-am întȃlnit la Bucureşti cu cineva de la Institutul de Economie Agrară, care mi-a confirmat acest lucru. El era nemulţumit de modul în care DACICC-200 i-a rezolvat o problemă de programare liniară. Soluţia optimă pe care a primit-o îi spunea că întreg teritoriul Olteniei ar trebui să fie cultivat cu soia. Am încercat să-l fac să înţeleagă că soluţia primită depinde de condiţiile iniţiale pe care le transmite programului. Pentru a primi o soluţie mai bună ar fi trebuit să îmbunătăţească aceste condiţii iniţiale. Nu ştiu dacă a înţeles, deoarece nu era matematician, nici informatician.
Perioada de informatică franceză
A început în 1969, după ce a fost cumpărată licenţa pentru calculatoarele IRIS de la CII din Franţa, aceste calculatoare fiind de fapt o adaptare sub licenţă după sistemul american SIGMA7. Acest lucru era vizibil deoarece am găsit în sistem câteva mesaje în limba engleză, netraduse în franceză. Totuşi, avantajul acestei afaceri a fost că ţara noastră a primit acces la circuite integrate din occident, care erau sub embargou pentru celelalte ţări comuniste. În Bucureşti a fost construită fabrica de calculatoare şi au fost fabricate în ţară calculatoarele FELIX C-256, care aveau capacitatea memoriei de 256 kiloocteţi, apoi FELIX C-512 cu memorie de 512 kiloocteţi şi FELIX C-1024 cu memorie de 1 megaoctet (1024 kiloocteţi). Pentru oficiile de calcul din întreprinderi au fost construite minicalculatoarele FELIX C-32 şi FELIX C-64, apoi FELIX C-64M care a avut destinaţie militară.
Filiala din Cluj-Napoca a primit misiunea de a se ocupa de implementarea limbajelor de programare de nivel superior. Pentru minicalculatoarele FELIX C-32, FELIX C-64 şi FELIX C-64M trebuia să realizăm compilatoare mai mici (deoarece memoria era mai mică) pentru limbajele FORTRAN, COBOL şi BASIC. În acest scop au fost constituite echipe de cercetare conduse de Lucia Maxim pentru FORTRAN, de Viorel Costea pentru COBOL, iar pentru BASIC echipa a fost condusă de Hannes Stein, apoi de Gheorghe Boşilcă şi Detre Szasz. Au fost constituite şi echipe pentru implementări pe FELIX C-256: o echipă pentru FORTRAN CONVERSAŢIONAL condusă de Teodor Vuşcan, o echipă pentru LISP condusă de Vasile Listeş, o echipă pentru PL/1 condusă de Petre Sărăcuţ şi o echipă pentru ADA condusă de Gelu Cordiş, apoi de Ivanov. O echipă condusă de Ştefan Niţchi s-a ocupat de tranzacţii şi baze de date.
Funcţia unui compilator este de a converti elementele limbajului sursă în elemente ale limbajului maşină, care să aibă aceleaşi semnificaţii. Această funcţie este foarte dificilă, din cauza deosebirilor mari care există între limbajul sursă şi limbajul maşină. De aceea compilatoarele sunt programe foarte complexe, poate cele mai complexe care au fost construite vreodată. Acest lucru nu poate fi înţeles decȃt de cei care au încercat să construiască un astfel de program. Din cauza complexităţii, crearea şi implementarea unui compilator nu poate fi realizată de o singură persoană, ci de o echipă. Munca în echipă presupune activitatea coerentă a mai multor persoane, orientată spre atingerea unui obiectiv. Echipa este o unitate funcţională a cărei valoare depinde nu numai de valoarea membrilor săi, ci mai ales de modul în care aceştia cooperează. Spiritul de echipă este factorul cel mai important. Echipele conduse de Viorel Costea şi de Lucia Maxim au fost cele mai eficiente şi mai bine închegate. Aceste echipe au avut acelaşi nucleu pe întreaga perioadă de funcţionare a ITC-ului. În această etapă eu am făcut parte din echipa condusă de Viorel Costea şi pot să spun că de la el am învăţat spiritul de echipă.
La filiala din Cluj-Napoca nu aveam calculatoare, aşa că eram obligaţi să căutăm calculatoare în alte întreprinderi şi instituţii pentru a ne testa programele. În Cluj-Napoca s-a înfiinţat în 1969 un centru teritorial de calcul care lucra în trei schimburi şi deservea clienţii de la întreprinderile şi instituţiile oraşului, pe baza unor priorităţi. Calculatoarele erau exploatate în „batch processing”, operatorii formând trenuri de lucrări în funcţie de priorităţile clienţilor. Institutul nostru de cercetări avea prioritate foarte mică, aşa că după ce predam cutia cu programe la ghişeu, trebuia să aşteptăm câteva zile până când primeam rezultatele execuţiei. Pentru depanare foloseam vidajul memoriei, la începutul vidajului fiind dată adresa de memorie a instrucţiunii care a provocat întreruperea execuţiei. Ȋn vidaj identificam secvenţe de program în cod maşină, precum şi valorile datelor în momentul întreruperii execuţiei. Folosind aceste elemente, trebuia să găsim eroarea în programul sursă. Ȋn timpul execuţiei, programul era alterat de multe ori. Cele mai periculoase erau instrucţiunile de transfer cu lungime foarte mare, generate accidental, care învârteau de mai multe ori conţinutul memoriei, încât nimic nu mai rămânea la locul ştiut. Ȋn aceste condiţii depanarea programului era foarte dificilă.
În perioadele mai puţin aglomerate, schimbul trei din centrul de calcul devenea liber, iar după miezul nopţii noi primeam dreptul să intrăm la calculator pentru a ne pune la punct programele. Pe la miezul nopţii mergeam la centrul de calcul şi aşteptam să se termine de rulat ultimele trenuri de lucrări. Cȃnd se terminau, intram în sala calculatorului şi rulam programele noastre, primeam imediat rezultatele, făceam corecturi şi rulam din nou. Aveam ocazia să facem rulări şi corecturi repetate, dar asta se întâmpla destul de rar. În mod obişnuit pierdeam mult timp cu transportul cutiilor cu programe la ghişeul centrului de calcul, apoi cu telefoane zilnice pentru a ne interesa dacă programele au fost rulate, şi în sfârşit cu plimbări la ghişeul centrului de calcul pentru a primi rezultatele. După ce institutul nostru s-a mutat în al doilea sediu, pe strada Horea, au fost angajate mai multe persoane cu studii medii pentru efectuarea acestor activităţi suplimentare. Noii angajaţi cu studii medii aveau misiunea să transporte cutiile cu lucrări la centrul de calcul, să le predea la ghişeu pentru a fi rulate, iar în zilele următoare să preia rezultatele de la ghişeu, să le aducă la ITC şi să ni le predea nouă.
Când se apropiau termenele de validare şi predare a lucrărilor software elaborate de noi, mergeam în delegaţie la ITC Bucureşti pentru a ne pune la punct programele prin rulări intensive. După ce ajungeam în clădirea ITC-ului mergeam la serviciul financiar să ne vizăm delegaţiile. Cȃnd pătrundeam în sala mare unde era serviciul financiar, toate privirile se îndreptau spre uşă să vadă cine intră. Întȃmplarea a făcut să aflu că fetele de la serviciul financiar m-au poreclit „ăla blȃndu”.
La ITC Bucureşti aveam acces la calculator numai noaptea, deoarece ziua aveau prioritate angajaţii proprii. Mergeam la ITC seara şi lucram la calculator până dimineaţa. Pe parcursul unei nopţi obţineam rezultate importante, pe care la Cluj le-am fi obţinut în mai multe săptămȃni de muncă intensă. Uneori după o noapte de lucru, dimineaţa intram în biroul colegilor care au implementat sistemul de operare, unde discutam diferite probleme de colaborare cu Gabriel Martin, Maria Mocica şi Werner Schats. Apoi mergeam la hotel şi dormeam. Odată am dormit pȃnă seara, apoi am coborȃt la restaurant, deoarece ne era foame. Colegul meu, zăpăcit din cauza tulburării ritmului de somn, a cerut ospătarului să ne aducă micul dejun.
Calculatorul FELIX C-64M a fost construit pentru armată şi în afară de programele de bază, la filiala din Cluj-Napoca au fost dezvoltate aplicaţii speciale de către o echipă condusă de Liviu Negrescu, un specialist remarcabil, cel mai bun programator pe care l-a avut ITC-ul. Am colaborat o perioadă scurtă cu Liviu Negrescu pentru găsirea unor funcţii prin care să se calculeze parametrii pentru trageri de artilerie. Temele militare erau secrete şi toate listingurile din perioada de punere la punct a programelor trebuiau distruse. Listingurile erau arse în spatele sediului din strada Soporului, această activitate fiind efectuată de băieţii cu studii medii. Cȃnd începeau ei să lucreze, se producea un fum înecăcios care ne obliga să închidem geamurile.
Calculatoarele din gama FELIX au fost exportate în China. În toamna anului 1976 am fost la Beijing pentru a ţine un curs de COBOL şi pentru asistenţă tehnică. La Beijing am găsit o atmosferă îngrijorătoare din cauza cutremurului devastator care avusese loc în urmă cu două luni şi care a produs cȃteva sute de mii de decese în nord-vestul Chinei. Pe trotuare erau instalate corturi în care locuiau şi dormeau chinezii cărora le era frică de noi replici ale cutremurului. Am fost cazat la hotelul Hsin Chao, care era cel mai bun hotel din Beijing la vremea aceea. Colegii din Bucureşti erau la etajul unu, iar eu eram la etajul cinci, singur în cameră. Ȋn prima noapte s-a produs un cutremur uşor şi patul meu a început să se plimbe prin cameră (avea rotile pentru a fi deplasat mai uşor). Am deschis uşa deoarece pe coridor era gălăgie mare. Ȋn apartamentul de vizavi am văzut un japonez care stătea în cadrul uşii şi mi-a făcut semn să stau la fel, aşa că am urmat exemplul lui. Gălăgia de pe coridor era făcută de un pakistanez cu şapte copii, care erau foarte agitaţi şi alergau. După un timp am ieşit cu toţii din hotel şi am stat la discuţii în stradă. Au trecut aşa vreo două ore, apoi am reintrat în hotel şi ne-am continuat somnul. Pentru nopţile următoare am învăţat de la colegi să improvizez un sistem de alarmă care să mă trezească în caz de cutremur. Am aşezat pe duşumea sticle goale cu gȃtul în jos. La cea mai mică trepidaţie, sticlele se răsturnau şi făceau zgomot. A mai avut loc un cutremur ziua, în timp ce eram la curs cu studenţii. Eu eram la tablă, în mişcare, aşa că nu am sesizat cutremurul, dar deodată am văzut că studenţii se ascund sub bănci. Lȃngă mine era interpreta Wang, care m-a prins de mȃnă şi m-a tras sub catedră. După cȃteva minute am ieşit cu toţii în curte. Am stat afară cam o oră, apoi am reintrat în sală şi ne-am continuat cursul.
Am ţinut cursul în limba franceză, câte 6 ore pe zi, din care aproape jumătate le petreceam cu întrebări şi discuţii pentru fixarea cunoştinţelor. Chinezii au avut un protocol nemaipomenit. În fiecare dimineaţă mă aştepta în faţa hotelului o maşină cu şofer, care mă ducea la curs. Cȃnd terminam cursul maşina mă ducea la hotel, sau în altă parte dacă aveam nevoie. Ȋn fiecare weekend se organizau excursii la diferite obiective turistice: Marele Zid Chinezesc, Templul Cerului, Palatul imperial de iarnă (Oraşul Interzis), Palatul de vară, Mormintele dinastiei Ming, armata de teracotă din Xi’an, ruinele vechiului palat de vară etc. Aceste excursii se repetau de fiecare dată cȃnd soseau noi colegi din Romȃnia, astfel că eu am vizitat fiecare obiectiv de mai multe ori. Oriunde mergeam, la curs, la hotel sau în excursii, chinezii veneau după noi cu un ibric mare de ceai, care era tot timpul cald. Nu era nici fierbinte, nici rece. Cȃnd mergeam în excursii şi ne aşezam la masă, înainte de mȃncare ni se aducea o tavă cu şerveţele de pȃnză, umede, călduţe. După ce ne ştergeam pe faţă şi pe mâini cu aceste şerveţele, rămâneam cu o senzaţie plăcută.
Cȃnd soseau noi colegi se organizau mese festive la restaurant, unde alături de noi participau reprezentanţi ai studenţilor şi oficialităţi politice locale. Ne aşezam cu toţii la o masă mare, circulară, respectȃnd întotdeauna o alternanţă de chinezi şi romȃni. Suprafaţa mesei avea două părţi: spre exterior era o parte fixă, sub formă de coroană circulară, pe care erau aşezate farfuriile, tacȃmurile şi paharele noastre, iar spre interior era un disc rotitor, pe care erau aşezate castroanele şi platourile cu diferite feluri de mȃncare, precum şi sticlele cu băuturi. În afară de bere şi vin, aveau o băutură specială numită maotai, foarte bună, asemănătoare cu ţuica noastră din Ardeal. Prin rotirea discului, aveam acces la toate bunătăţile de pe masă. Dacă ezitam să ne servim, din spate apărea cȃte un ospătar care ne servea cu tot ce doream.
La masă se serveau foarte multe feluri de mȃncare pe bază de carne (pui, raţă, curcan, porc, vită) în combinaţie cu legume şi fructe. Toate mȃncărurile conţineau condimente şi sosuri din abundenţă, care le dădeau o savoare unică, irezistibilă. Carnea era tăiată bucăţi pentru a putea fi mȃncată cu beţişoare. Pe masă aveam atȃt beţişoare, cȃt şi tacȃmuri europene (lingură, furculiţă şi cuţit). Eu am folosit întotdeauna beţişoarele. Mi-am cumpărat ca amintire un set de beţişoare, cu care exersam seara la hotel, încȃt am ajuns să le folosesc destul de bine la restaurant. Orezul şi pastele făinoase erau prezente în foarte multe feluri de mȃncare. Se serveau şi mȃncăruri pe bază de fructe de mare (creveţi, scoici, calamar, caracatiţă) cu fructe, sau cu usturoi, ghimbir şi sos de soia. Am mȃncat şi ouă învechite, şi carne de şarpe, şi scorpioni. Supa se servea de obicei la finalul mesei. La încheierea primei mese festive am mȃncat supă de bambus. Altădată am mȃncat supă de aripioare de rechin. Au mai fost diferite supe de peşte, de pui, de cartofi dulci, de fasole roşie, de porumbel, de roşii şi ouă etc.
La o astfel de masă festivă, preşedintele comitetului revoluţionar s-a ridicat şi a venit lângă mine cu un pahar plin cu maotai. M-am ridicat şi eu de la masă şi am luat în mână paharul meu cu maotai. Am ciocnit împreună paharele şi el a zis „Cam bei!”. Aceasta este expresia pe care chinezii o spun când închină un pahar cu cei de la masă. Am zis şi eu „Cam bei!”şi am gustat din maotai. El a băut tot paharul şi a insistat „Cam bei, cam bei, cam bei, cam bei!” până când am golit şi eu paharul. Apoi am discutat despre curs, despre studenţi şi despre obiectivele vizitate în excursii. După ce am mai băut împreună cȃte un pahar de maotai a plecat mulţumit la locul lui.
Ȋn primăvara anului 1979 am ţinut un curs de Programe Utilitare pentru altă serie de chinezi, la Bucureşti, în zona Pipera. M-am reîntâlnit cu interpreta Wang, care mi-a fost colaboratoare la toate cursurile pe care le-am ţinut în limba franceză. Ȋi sunt recunoscător pentru faptul că m-a ajutat foarte mult tot timpul să comunic cu studenţii. Mulţi studenţi chinezi aveau aparate de fotografiat şi făceau mereu poze. Mi-au făcut o poză alături de Lu Wei Ming, responsabilul seriei de studenţi, în faţa clădirii din zona Pipera unde am ţinut cursul. Pentru aceeaşi serie de studenţi am ţinut un curs despre Sistemul de Operare la Beijing, în vara anului 1979. La aeroport m-a întâmpinat interpreta Wang şi Lu Wei Ming, împreună cu un grup de studenţi. Am fost cazat la hotel Beijing, un hotel nou construit, aproape de Piaţa Tiananmen şi de Oraşul Interzis. Structura hotelului era alcătuită din bare flexibile de oţel, pentru a avea o toleranţă mai mare la cutremure. A fost o vară călduroasă, de multe ori fiind obligaţi să suportăm temperaturi de peste 40 de grade Celsius. Ȋntr-o zi a fost o furtună de nisip. S-a pornit un vânt intens, care a devenit tot mai puternic, iar în atmosferă a apărut un praf dens, care era de fapt nisip din deşertul Gobi. Toţi chinezii şi-au acoperit nasul şi gura cu o mască din pânză. Am intrat într-o farmacie şi mi-am cumpărat şi eu o mască. Vijelia a ţinut cam o jumătate de oră, apoi atmosfera s-a mai liniştit.
Perioada de informatică americană
A început în anul 1976, odată cu realizarea minicalculatorului INDEPENDENT, creat prin copierea minicalculatorului american PDP-11/34 produs de firma DEC. Din seria INDEPENDENT au fost fabricate variantele I-100, I-102F şi I-106. Ulterior a apărut şi minicalculatorul CORAL, realizat prin copierea aceluiaşi PDP-11/34. A urmat o perioadă de trecere de la generaţia calculatoarelor fabricate după licenţa franceză, care aveau nevoie de climă şi erau exploatate în „batch processing”, la noua generaţie de minicalculatoare, care nu aveau nevoie de climă şi erau exploatate în mod interactiv. Pentru centrele teritoriale de calcul a început perioada de declin, deoarece tot mai mulţi utilizatori preferau să-şi cumpere un minicalculator, decȃt să meargă cu aplicaţiile la ghişeul centrului de calcul, apoi să aştepte rezultatele execuţiei.
La începutul acestei perioade am condus o echipă care a implementat Programe de Depanare Software (Debuggers) pe aceste minicalculatoare. Primii colaboratori cu care am lucrat în această echipă au fost Lucia Miclescu (căsătorită Mecea) şi Matei Huprich, cărora le mulţumesc pentru efortul pe care l-au depus la realizarea primului proiect împreună. Activitatea de depanare software m-a preocupat întotdeauna, încă de pe vremea lui DACICC-200, cȃnd era greu să distingi dacă eroarea produsă este software, sau hardware. Mi-a plăcut povestea primei erori software găsită pe primul calculator american ENIAC. Am auzit această poveste în urmă cu cȃţiva ani la o conferinţă internaţională. Cȃnd s-a executat unul din primele programe pe ENIAC s-a obţinut un rezultat greşit. Inginerii au demontat toate plăcuţele din calculator şi le-au verificat, apoi le-au asamblat din nou în calculator şi au executat încă odată programul, dar au obţinut acelaşi rezultat greşit. Au repetat aceste operaţii de mai multe ori şi obţineau mereu acelaşi rezultat eronat. Din experienţele anterioare îşi făcuseră o rutină să caute erorile pe plăcuţele hardware. Au întâlnit primul program care conţinea o eroare, dar programul era simplu, ei ştiau rezultatul corect al execuţiei şi nu şi-au imaginat că eroarea ar putea fi chiar în program. Această întȃmplare dovedeşte o deformare profesională a inginerilor.
Corectitudinea programelor are o importanţă deosebită, mai ales cȃnd e vorba de software utilizat în domenii cu regim de maximă siguranţă, ca de exemplu zborul în cosmos, planificarea zborului avioanelor, mersul trenurilor etc. Mulţi matematicieni au încercat să abordeze corectitudinea programelor prin demonstraţii matematice. Este şi aceasta o deformare profesională deoarece nu se poate demonstra matematic că un program nu are erori. După crearea unui program urmează o activitate de testare software folosind o baterie de teste, cu scopul de a depista erorile programului. Dar oricât de lungă ar fi perioada de testare şi oricâte erori am găsi într-un program, nu avem certitudinea că acel program nu mai conţine alte erori. Pentru a găsi erorile logice ascunse, se utilizează un sistem de depanare software (debugger), care permite execuţia în mod asistat şi controlat a programului care este supus activităţii de depanare. Se poate opri execuţia programului cȃnd sunt îndeplinite anumite condiţii, se pot fixa puncte de întrerupere (breakpoints) în corpul programului, se pot verifica valorile variabilelor cȃnd programul este întrerupt, se poate relua execuţia programului din punctul în care a fost întrerupt, sau se poate continua execuţia pas cu pas.
Echipa pe care am condus-o a implementat limbajele COBOL şi PASCAL pe minicalculatoarele INDEPENDENT. În paralel cu activitatea de implementare am realizat manuale de programare şi operare pentru COBOL şi PASCAL. Majoritatea aplicaţiilor care se rulau la centrele de calcul din ţară erau în COBOL şi tot mai mulţi utilizatori voiau să-şi transfere aplicaţiile de pe calculatorul FELIX pe minicalculatorul INDEPENDENT. Pentru a veni în ajutorul lor am încheiat contracte de asistenţă tehnică şi le-am oferit consultanţă în activitatea de transfer a aplicaţiilor. Am publicat şi un articol care prezintă în paralel facilităţile din COBOL SIRIS (sistemul de operare pe calculatorul FELIX se numea SIRIS) şi facilităţile corespunzătoare din COBOL AMS (sistemul de operare pe minicalculatorul INDEPENDENT se numea AMS)104. Limbajul PASCAL era ideal pentru învăţarea programării şi era folosit în universităţi şi în liceele de specialitate. Am predat acest limbaj studenţilor de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, fiind cȃţiva ani colaborator extern al acestei universităţi. Am condus şi câteva lucrări de licenţă în cadrul acestei colaborări. În această perioadă mi-am elaborat teza de doctorat cu titlul „Implementarea limbajelor de nivel superior pe minicalculatoare” sub conducerea domnului profesor Emil Muntean. Conţinutul tezei a rezultat din proiectele la care am lucrat în acea perioadă. Nucleul tezei este constituit din prezentarea zonei virtuale de manevră, o combinaţie între memoria internă şi memoria externă, folosită pentru gestiunea informaţiilor în procesul de compilare. Sistemul de gestiune a acestei zone foloseşte în primul rȃnd memoria internă, care este mai rapidă. Cȃnd este depăşită capacitatea memoriei interne, se face uz de memoria externă, care este mai încăpătoare, dar această memorie este gestionată în aşa fel încȃt orice informaţie să devină accesibilă în memoria internă cȃnd este necesară. Sistemul de gestiune a zonei virtuale de manevră era astfel conceput încȃt transferul de informaţii între memoria internă şi memoria externă să fie redus la minim, pentru a mări viteza de compilare.
La începutul acestei perioade mergeam la ITC Bucureşti pentru a ne pune la punct programele. Am colaborat cu echipa condusă de Aurel Becea, care a implementat sistemul de operare AMS pe minicalculatorul INDEPENDENT. După un an am primit la filiala din Cluj-Napoca un minicalculator PDP-11/34, pe care l-am utilizat la capacitate maximă. Am mai primit un calculator CM-4 din Uniunea Sovietică, dar acest calculator a funcţionat numai vreo 2-3 zile în total şi nu am putut să-l folosim. Acest calculator nu avea circuite integrate occidentale, deoarece erau sub embargou pentru Uniunea Sovietică. Ȋn modul de lucru interactiv timpul necesar pentru lucru la calculator este mai mare şi nu reuşeam să avem toţi acces la PDP în timpul zilei. Băieţii veneam la ITC noaptea pentru a ne depana programele. În multe din implementările noastre foloseam versiuni mai vechi realizate la firma DEC, pe care le adaptam şi le îmbunătăţeam. Ȋntr-o noapte am implementat un astfel de program, care uneori producea o eroare în execuţie. Am depanat programul şi am observat că eroarea era provocată de o instrucţiune de comparare cu semn. Operanzii erau adrese de memorie şi eroarea apărea când se comparau adrese mari, pentru care şi primul bit (bitul de semn) era semnificativ. Am corectat programul înlocuind instrucțiunea de comparare cu semn, cu o instrucţiune de comparare fără semn, şi programul a funcţionat normal. M-am gȃndit să semnalez această eroare la firma DEC. Aveam o revistă DECUS (DEC USers – asociaţia utilizatorilor DEC) în care am găsit un formular pentru raportarea de anomalii software. Am completat formularul în care am descris eroarea şi l-am expediat pe adresa DECUS Europe. Am primit un răspuns cu mulţumiri şi mi-au trimis un formular de adeziune la DECUS. Am completat formularul şi am devenit membru DECUS, dar m-au scutit de cotizaţie şi mi-au făcut un abonament gratuit la revista DECUS. Ȋn această revistă am găsit articole interesante şi idei pentru noi teme de cercetare. Am aflat că asociaţia DECUS organizează simpozioane în fiecare an şi mi-a venit ideea să trimit şi eu la aceste simpozioane lucrări rezultate din cercetările mele. Lucrările au fost acceptate, dar nu am reuşit să particip la niciun simpozion.
Minicalculatoarele INDEPENDENT au fost exportate în China şi în vara anului 1981 am fost la Beijing şi Wuhan pentru a ţine un curs de limbaje de programare şi programe utilitare. Avȃnd deja experienţă, m-am plimbat mult pe jos, atȃt în Beijing, cȃt şi în Wuhan. În Beijing erau bulevarde mari, dar maşinile nu puteau circula cu viteză mare deoarece erau foarte mulţi biciclişti. Cȃnd porneau de la semafor, bicicliştii alcătuiau un adevărat val, încȃt era foarte greu pentru un şofer să se strecoare printre ei. Şoferul ambasadei romȃne mi-a spus că regula de bază de care trebuie să ţină seama un şofer este să nu lovească bicicliştii.
De la Beijing la Wuhan şi înapoi am zburat cu un IL 14, tot zborul fiind cu turbulenţe şi avionul trepida de parcă ar fi mers pe arătură. La Wuhan am stat în fosta reşedinţă de vară a lui Mao, situată într-un parc, unde era şi o unitate militară. Când mă plimbam prin parc şi mă întâlneam cu soldaţi, aceştia băteau pas de front şi mă salutau, văzȃnd că sunt străin. Erau puţini străini pe acolo. Oraşul Wuhan este străbătut de un fluviu mare care se numeşte Yangtze (fluviul Albastru). Cȃnd era cald mergeam la Yangtze să fac baie. Chinezii povesteau că pe vremea când trăia Mao şi venea la reşedinţa din Wuhan, îi plăcea să meargă la fluviul Yangtze. Câteodată se angaja să treacă fluviul înot şi atunci o mulţime mare de chinezi care erau pe mal, intrau în apă şi treceau fluviul înot după el.
În reşedinţa unde eram cazaţi erau foarte mulţi ţȃnţari. Palmierii din parc erau împodobiţi cu pȃnze de păianjen, care erau adevărate capcane pentru ţȃnţari. La ferestrele de la dormitor erau montate site de sȃrmă pentru protecţie împotriva ţȃnţarilor. Deasupra patului aveam un fel de baldachin de pȃnză, care ne proteja dacă vreun ţȃnţar reuşea să pătrundă în cameră. Seara închideam pȃnza baldachinului şi dormeam fără probleme pȃnă dimineaţa. Colegul meu de cameră nu reuşea să doarmă. Stătea la fereastră şi pȃndea prin sită ţȃnţarii care voiau să intre în cameră. Cȃnd un ţȃnţar reuşea să-şi strecoare capul printr-un ochi al sitei, el îl decapita imediat. Dimineaţa găseam pe sită o mulţime de capete de ţȃnţari.
Am ţinut cursul în limba engleză, cȃte şase ore pe zi. Au fost traduse în limba engleză toate manualele pe care le-am elaborat cu echipa de la Cluj-Napoca, pentru a putea fi folosite de către utilizatorii străini. Mulţi dintre cursanţii chinezi aveau aparate de fotografiat şi au făcut o mulţime de poze. Poza alăturată este făcută sus, pe clădirea în care am ţinut cursul. În poză apare întreaga serie de 28 de studenţi. Pe linia de jos sunt studentele, iar studenţii stau în picioare, la mijloc fiind eu cu interpretul de limba engleză.
Studenţii chinezi luau notiţe, munceau cu seriozitate şi voiau să priceapă tot ce le spuneam la curs. Pe primele bănci din sala de curs erau aşezate două magnetofoane şi două casetofoane, care erau în funcţie tot timpul şi înregistrau tot ce le prezentam la curs. I-am întrebat de ce înregistrează şi mi-au spus că atunci cȃnd învaţă din notiţe ascultă şi înregistrarea, avȃnd astfel toate informaţiile pe care le-am prezentat.
Ȋn fiecare dimineaţă rezervam o jumătate de oră pentru întrebări şi discuţii referitoare la cursurile precedente, înainte de a începe noul curs. Poza alăturată este făcută în sala de curs, unde foloseam creta şi tabla pentru a prezenta studenţilor informaţiile din curs. Nu aveam alte mijloace de prezentare în afară de cretă, tablă şi bineînţeles, tot ce vorbeam în engleză era tradus de interpretul meu în chineză şi era înregistrat. Vorbeam în timp ce scriam pe tablă, gestionând cât mai bine spaţiul tablei, pentru a putea sistematiza informaţiile. Când tabla era plină, cei care aveau aparate de fotografiat veneau mai aproape de tablă şi pozau informaţiile. Pe mesele din primul rând se văd cele două magnetofoane şi două casetofoane, care înregistrau tot ce spuneam la curs.
Chinezii au cumpărat şi minicalculatoare PDP de la americani. I-am întrebat dacă sunt la fel de mulţumiţi de INDEPENDENT ca şi de PDP. Mi-au răspuns că INDEPENDENT e la fel de bun ca PDP, dar le place mai mult să cumpere de la români. Americanii vin şi instalează sistemele, îi instruiesc vreo 3-4 zile, apoi pleacă. Românii le ţin cursuri câteva luni şi le acordă asistenţă tehnică îndelungată, on-site şi on-call.
Minicalculatoarele INDEPENDENT au fost exportate şi în Cehoslovacia. Ȋn 1983 am fost la o firmă din Praga pentru a acorda asistenţă tehnică software on-site. Trebuia să mai vină cineva pentru asistenţă tehnică hardware, dar se pare că nu i-a ieşit viza. Până a fost găsit un înlocuitor căruia să-i iasă viza, a trecut mult timp, aşa că am stat singur la acea firmă o lună de zile. Şeful oficiului de calcul, pe care îl chema Hanko, era foarte supărat că nu a venit colegul pentru hardware, deoarece aştepta să-i aducă ceva echipament. Hanko venea dimineaţa şi pornea calculatorul, care funcţiona fără întrerupere până când mergeam acasă. Era vară şi în sală era foarte cald, aşa că am avut emoţii să nu apară vreo pană hardware. Nu am avut probleme, deoarece minicalculatoarele din acea perioadă aveau o fiabilitate foarte mare, fiind construite cu circuite integrate din occident.
La ITC Bucureşti a mai apărut şi sistemul de operare MINOS pentru minicalculatoarele INDEPENDENT, implementat de o echipă condusă de Nicolae Manea. Cele două sisteme de operare, AMS şi MINOS, erau funcţional echivalente. Deosebirea dintre ele a constat în cȃt de mult s-au îndepărtat de sistemul RSX-11 (care funcţiona pe PDP) de la care au pornit. În sistemul AMS au fost făcute multe modificări, au fost făcute unele îmbunătăţiri şi a fost schimbat limbajul de comenzi. În sistemul MINOS au fost făcute doar adaptări pentru a-l face funcţional pe minicalculatorul INDEPENDENT. O perioadă au funcţionat ambele sisteme, utilizatorul avȃnd posibilitatea să aleagă sistemul pe care să-l folosească. Am mai fost la asistenţă tehnică în Praga la diferite oficii şi centre de calcul, on-site şi on-call. Am observat că utilizatorii din Praga preferau sistemul de operare MINOS, deoarece ei aveau experienţă de utilizare a sistemului RSX-11 şi erau obişnuiţi cu limbajul de comenzi care era la fel cu cel din sistemul MINOS. Pentru a avea un singur sistem de operare, s-au combinat sistemele AMS şi MINOS luȃnd ce a fost mai bun din fiecare, şi a rezultat sistemul de operare MIX.
Profesorul Emil Muntean a condus delegaţiile ITC-ului la întrunirile CAER pentru omologări internaţionale software. Am participat la omologarea internaţională a compilatorului COBOL AMS, la Moscova şi la Bucureşti. Toată documentaţia, inclusiv manualele de programare şi operare, au fost traduse în limba rusă cu această ocazie.
Ȋn 1989 am fost trei luni la asistenţă tehnică software în Germania de Est. Pentru asistenţă tehnică hardware era un specialist de la fabrica de calculatoare şi unul de la IIRUC, cu care m-am întȃlnit la Berlin, la sediul agenţiei de asistenţă tehnică, unde am fost cazaţi. Prima întrebare pe care mi-au pus-o a fost dacă am carnet de conducere auto. Le-am spus că am, dar nu e la mine. Nu-i nimic, mi-au zis ei, poţi să conduci, că poliţia de aici nu opreşte maşina noastră. Am încercat să mă opun, dar nu am avut nici o şansă. Am acceptat deoarece trebuia să convieţuim trei luni şi nu era bine să începem cu un conflict. Totuşi, am stabilit că dacă mă amendează poliţia, să contribuie şi ei la plata amenzii. La sediul agenţiei era o maşină Dacia 1300 cam rablagită, cu care ne deplasam la sediile clienţilor pentru asistenţă tehnică. Puteam alege să mergem cu trenul dacă aveam legături bune. Am acordat asistenţă tehnică la peste 20 de centre şi oficii de calcul situate în Germania de est, în Berlin, Leipzig, Potsdam, Rostock, Magdeburg, Karl-Marx-Stadt, Erfurt, Dresda, Halle, Heidelberg, Brandenburg, Weimar etc. În fiecare zi erau cel puţin 2-3 apeluri de la utilizatori care aveau probleme cu diferite module hardware. Minicalculatoarele INDEPENDENT fabricate la sfȃrşitul anilor ’80 aveau o fiabilitate scăzută, deoarece ţara noastră a pierdut dreptul de a folosi circuite integrate occidentale, fiind reactivat embargoul. Ultimele minicalculatoare INDEPENDENT au fost fabricate cu circuite integrate sovietice. După ce ajungeam la sediul clientului, colegul hardist depista care placă nu funcţiona bine. Uneori era suficient să o scuture puţin şi începea să funcționeze. Dacă nu mergea metoda scuturatului, o înlocuia cu alta pe care o avea pregătită, testată în laboratorul de la agenţia tehnică. Eu aveam o misiune mai simplă, să reinstalez sistemul de operare şi eventual să-l personalizez conform cu dorinţele clientului. Ȋn cele trei luni cât am activat în Germania de est, am condus maşina mai mult decât în orice perioadă de trei luni de acasă şi într-adevăr niciodată nu ne-a oprit poliţia. Uneori erau filtre de control pe autostradă, dar când apărea maşina noastră, poliţia ne zâmbea şi ne făcea semn să ne continuăm drumul. Băieţii mi-au spus că explicaţia acestui comportament era simplă: Honecker rămăsese singurul prieten al lui Ceauşescu. Eu eram la volan şi în dreapta era colegul de la IIRUC, un fel de şef de maşină care avea o hartă şi îmi spunea pe unde să mă duc. Autostrăzile erau foarte bune şi de obicei mergeam pe autostradă, dar uneori şeful de maşină îmi spunea să merg pe drumuri laterale, care erau la fel de bune şi peisajele erau mai interesante. Odată, la o intersecţie, mi-a spus să merg pe un drum care lui i se părea că e bun, dar după 10 minute de mers am ajuns la capătul drumului, în curtea unui neamţ. Am rȃs împreună cu neamţul, deoarece nimerisem pe drumul lui privat, apoi ne-am întors la intersecţie şi am ales direcţia bună.
Ȋn fiecare zi zburau la joasă înălţime elicoptere sovietice, care aveau rolul de supraveghere. Un neamţ mi-a zis că dacă ar avea o mitralieră, le-ar doborî. Ȋntr-o zi am mers la un client din Leipzig cu trenul şi am asistat la una din primele demonstraţii împotriva regimului. Misiunea noastră în Germania de est s-a încheiat toamna târziu, aproape că ne-a prins acolo acţiunea prin care s-a dărâmat Zidul Berlinului.
După 1989 am continuat cercetările pentru dezvoltarea unor aplicaţii pentru minicalculatoarele INDEPENDENT, sursa de inspiraţie pentru aceste cercetări fiind revistele DECUS. În acelaşi timp am început cercetări pentru crearea şi implementarea unor programe pe PC-uri. Am dezvoltat o aplicaţie interactivă pentru învăţarea limbajelor de programare, care a fost utilizată la universităţile din Cluj-Napoca.
A fost o mare onoare pentru mine să fac parte 27 de ani din acest institut naţional de prestigiu numit ITC, care a pus bazele dezvoltării informaticii în ţara noastră. ITC-ul a avut strategii sănătoase de promovare a tehnologiilor informatice, atât în ţara noastră, cât şi peste hotare, aceste strategii fiind susţinute de manageri înţelepţi şi puternici. Am încercat şi eu să fiu util în acţiunile iniţiate de ITC. La încheierea activităţii mele în ITC am fost cercetător principal gradul I şi la 1 august 1995 am ocupat, în urma unui concurs, un post de profesor la Universitatea Iuliu Haţieganu. Mi-am propus ca la universitate să fac 60% activităţi de cercetare şi 40% activităţi didactice, dar nu am reuşit, deoarece numărul studenţilor era în continuă creştere. Totuşi, nu am neglijat cercetarea şi am abordat noi domenii: Inteligenţa artificială, Modelare şi simulare stochastică, Tehnologii Java şi XML, Data mining, Analiza şi prelucrarea imaginilor, e-Learning etc. Am participat la conferinţe, simpozioane şi congrese internaţionale, unde am prezentat rezultatele pe care le-am obţinut în cercetare. Mi-am propus ca în fiecare an să prezint cel puţin o lucrare la un astfel de eveniment internaţional, şi am reuşit. Este un lucru formidabil să te întâlneşti cu oameni din toată lumea care au aceleaşi preocupări ca tine, să compari rezultatele lor cu ale tale şi să discuţi cu ei noi strategii de cercetare. De la aceste evenimente am venit acasă întotdeauna cu bateriile încărcate şi cu noi idei de cercetare.