În data de 18 decembrie 2008, în numărul 111 al revistei Market Watch, a fost publicat un articol al lui Victor Megheșan, intitulat Memorii pe calculator.
Domnul Dinu Buznea a fost primul care a creat în România condiţiile ca oamenii să lucreze în industria de calculatoare. Pe vremea când eu eram la MECIPT, echipa lui Buznea a realizat primul calculator militar. A fost primul colectiv care a dat oameni specializaţi în calculatoare. Săvulescu şi Roşu Mihai, cu care am fost în prima delegaţie în Franţa pentru calculatoarele IRIS, provin din echipa lui Buznea. Fiind un foarte bun organizator şi ştiind să strângă în jurul lui oameni de calitate, Buznea a pus practic în funcţiune ITC-ul. Spre deosebire de Dinu Buznea, predecesorul acestuia la conducerea ITC, Florin Munteanu, a fost un om deosebit, dar departe de calităţile pe care trebuie să le aibă un conducător.
Mai târziu, după plecarea lui Vasile Baltac în minister, director a venit Tudor Emil, fost şef al secţiei militare din ITC, şef de laborator mult timp, iar apoi director adjunct şi director plin. Tudor era cam fricos din fire, iar relaţia dintre ITC şi organele de partid îl obligau de multe ori să ia hotărâri pe loc, ceea ce nu era în firea lui.
Eu am „rezistat” la conducerea ITC până în 1989 când revoluţia l-a pus director pe Ciobanu Traian, din echipa lui Segal Armand. Ciobanu era foarte bun inginer, dar nu atât de bun conducător, după părerea mea, dar revoluţiile nu au logică, iar eu m-am bazat în viaţă pe logică.
După revoluţie, mulţi oameni de valoare din ITC şi-au căutat un alt drum. De exemplu, bunul meu coleg Maniu Dan, pe care l-am lăsat şef al Centrului de calcul când eu am fost numit director în 82, a plecat după revoluţie în SUA, undeva în zona New Jersey, unde lucrează tot într-un centru de calcul.
Dar şi dintre cei care au rămas în ţară foarte mulţi au avut cariere de mare succes în afaceri, ca să nu pomenesc decât de Dan Roman şi Nicolae Badea.
La Dan Roman mi s-a părut esenţială, pentru institut în special, capacitatea sa organizatorică. Pe vremea aceea, proiectarea asistată de calculator era un vis, un deziderat foarte greu de realizat. Pentru că orice proiect are o parte de proiectare propriu-zisă şi o parte de desenare a ceea ce ai gândit şi calculat. În ITC nu aveam atunci aceste facilităţi, iar Dan Roman a primit sarcina să se ocupe de această chestiune şi a realizat-o magnific. Am ajuns să avem atât un sistem de proiectare pe calculator, cât şi o masă de mare performanţă pentru desenat. Dan Roman a început treaba asta şi a realizat-o la un nivel foarte bun.
Nicu Badea (Dincă) era un foarte bun organizator, dar şi un mare pasionat de economie. Era şi un coleg loial. Nu s-a folosit niciodată de faptul că era ginerele lui Dincă (Teleagă). A rămas de o corectitudine impecabilă şi acelaşi pasionat de tehnică de calcul.
Eu n-am nici o calitate din punct de vedere al afacerilor şi am recunoscut întotdeauna acest lucru. Mi-a plăcut să organizez, dar la afaceri am fost şi rămân o nulitate. Pentru că sunt două lucruri distincte. Am destui foşti colegi care deţin ambele calităţi.
De exemplu, fostul meu coleg de şcoală Ion Ţiriac este şi bun organizator şi geniu în afaceri (dar şi un zgârcit notoriu). În business trebuie să fii foarte realist, cu picioarele pe pământ, să ai o viziune clară despre ce se întâmplă. Dacă ştii să oferi ce, cui şi când trebuie, câştigi. Dacă vii peste 5 minute poţi să pierzi tot. Eu, ca director în ITC, ştiam altceva. Noi nu cumpăram şi nu vindeam nimic.
Cu Sorin Guiman am lucrat când era la ITC, el fiind din Poiana Mărului, tot de pe lângă Braşov ca şi mine. Sorin este un inginer deosebit, cu un bun simţ cum rar întâlneşti şi cu o minte strălucitoare. Oameni de un asemenea caracter sunt mai puţini în lumea asta a afacerilor. Atunci când interesul poartă fesul, mulţi nu mai au nici mamă, nici tată (asta apropo de Ţiriac). Ori Sorin a fost mereu de o corectitudine impecabilă şi a căutat să fie, mă şi mir cum de reuşeşte să reziste în afaceri, pentru că e cam greu să fii şi corect, şi prosper. Pentru că a fi corect costă, corectitudinea e scumpă.
Am avut la ITC o ingineră care a terminat facultatea în 1970 cu nota 10, se numea Rabinovici Sorana. Avea o minte luminoasă, cum rar am întâlnit, strălucea. A fost unul din pionii de bază pentru crearea sistemelor de operare pentru calculatoarele mari. Era băieţoasă, ştia să pună la punct un calculator. Dar, când am încercat să o trimit în vreo delegaţie, oriunde, măcar în RDG (în 1984), nu se putea pentru că o chema Rabinovici, fostă Meerovici. M-am rugat de domnul Baltac, care era ministru şi o cunoştea, dar nici dânsul nu a putut face nimic. Colega şi prietena ei, Ioana Dobre, care profesional era un sfert din Sorana, plecase de foarte multe ori în străinătate în acea vreme.
Până la urmă, înainte de ’89, Sorana a emigrat în America, legal, împreună cu familia, pentru că asta era admis. Nu e în logica mea, ci a acelor vremuri.
Dan Farcaş este şi el deosebit, dar altfel. Pe vremea Meciptului DC (Farcaş) nu era unul dintre cei mai buni programatori, se plictisea repede la MECIPT. În schimb scria SF-uri, avea talent şi era pasionat la scris, dar mai puţin la programare sau calculatoare. Kaufmann şi Lowenfeld îl ignorau pentru că nu era dintre cei cărora nu le mai trebuia de mâncare dacă stăteau la calculator, aşa cum era Baltac, spre exemplu.
Kaufmann, doctor în matematică, dar cu diploma nerecunoscută, era pe vremea aia muncitor. Asociatul său Lowenfeld nu era om de ştiinţă, dar era un organizator fabulos, foarte descurcăreţ, putea să aducă orice şi să pună pe masă. Ori, Politehnica din Timişoara fiind săracă, asta era o mare calitate. În întreprinderea lor, gânditorul a fost Kaufmann, iar întreprinzătorul Lowenfeld: a fost nevoie de ambele elemente în această combinaţie. Cei doi au făcut între ei un fel de contract, că dacă în trei ani reuşesc să realizeze calculatorul bine, dacă nu, se lasă. Astfel că Lowenfeld s-a dus la Moscova şi a adus de acolo tone de lămpi de radio, rezistenţe, condensatori şamd, toate ruseşti. După asta, s-a dus în Ungaria şi a adus un tambur pentru memorie, de la Academia din Budapesta, nu nou, dar nici uzat. Aşa s-a născut Meciptul. După această izbândă lui Kaufmann i s-a recunoscut diploma şi a obţinut un post de profesor de matematică la facultate, iar Lowenfeld a fost numit mai târziu directorul Centrului teritorial de calcul Timişoara. Ambii au emigrat ulterior în America. Calculatorul MECIPT există şi acum la muzeul tehnicii din Timişoara.
Vasile Baltac a fost profesorul meu la Timişoara. Prin el am ajuns la tehnica de calcul, când, fiindu-i prezentat ca student la un cerc ştiinţific din facultate, m-a luat şi mi-a arătat Meciptul. Am început prin a face programe pe calculator încă din anul doi de facultate. Baltac m-a reţinut şi mi-a dat şi alte lucrări de acest gen. Mai târziu, fiind cooptat în echipa Mecipt, am avut un coleg, Viţan. Acesta se ocupa de memoria cu toruri de ferită a calculatorului şi nu reuşea să-i dea de cap, s-o facă să meargă corect. Pe mine mă apuca 9-10 seara la Mecipt, aşa că o dată, cerându-i voie lui Baltac, m-am implicat în montajul lui Viţan, am mai adăugat două circuite şi a mers. Asta a fost o surpriză totală pentru ceilalţi, remarcându-mă acum şi pe parte de hardware. Mai târziu, când a venit director tehnic la ITC în Bucureşti, Baltac şi-a luat cu el toată echipa. Şeful filiatei ITC Timişoara a rămas un softist, Tiberiu Ilin, iar după revoluţie a fost pus pe această funcţie Dan Bedros, numit apoi şeful fabricii Alcatel România. Cu Bedros am fost coleg de grupă la facultate.
Baltac a avut mereu în spate o echipă pe care s-a bazat şi oameni de nădejde care, dacă spun ceva, apoi şi fac. Astfel de oameni erau Budu Sergiu, inginer electronist, dar şi mecanic foarte bun, la fel Maşec Corneliu, fost şef de laborator în ITC, actualmente la IBM România. După revoluţie, Budu a lucrat la Minolta, în perioada în care şi-a construit casa din Baloteşti; a fost o vreme la firma lui Baltac şi mai recent l-am întâlnit la o companie de cattering.
Faima şi tradiţia românilor în domeniul informaticii s-ar putea să apună.
Noi suntem azi buni în calculatoare pentru că am avut o industrie de profil, iar ITC-ul a fost o instituţie în care a existat o atmosferă de emulaţie, propice dezvoltării de mereu noi talente în informatică. Acum aud că institutul s-a vândut la „vagonări“ şi ăsta e încă un pas spre distrugerea acestui mediu datorită căruia informaticienii românii au ajuns unde au ajuns. Uitaţi-vă că Institutul de cercetări în electronică (ICE) de lângă ITC a fost demolat, acum acolo este o groapă în care se va construi altceva, la fel FEA şi IEMI au fost rase. Aşa va dispărea probabil şi ITC-ul, se va transforma într-o investiţie imobiliară. Grigore Popescu, ultimul director al Institutului, a deranjat probabil factorii de decizie din AVAS şi a fost mazilit. Distrugerea fizică a acestor adevărate „lăcaşe de cultură” informatică şi pepiniere de talente, ultime bastioane ale tradiţiei şi practicii româneşti din domeniu, va duce la pierderea avantajului competitiv faţă de alte ţări, câştigat de noi în 2-3 decenii de acumulări şi muncă.
Am două fete care, împotriva voinţei mele, au terminat electronica.
Una este softist în Canada împreună cu soţul ei, tot electronist, cealaltă este şeful aprovizionări la Marriott Bucureşti.
„A fost perioada când aveam în subordine circa 4350 de suflete, eram director peste ITC, ICI, CCAB şi aveam în subordine toate centrele de calcul teritoriale, dar şi liceele cu profil de informatică şi multe filiale ITC în ţară (Timişoara ITC dar şi Fabrica de Memorii, Cluj, Iaşi, Constanţa, Craiova).“