În data de 19 iulie 2008, Vasile Baltac a scris un articol pe blogul său de evocări despre Dinu Buznea.
L-am întâlnit prima dată doar tangenţial pe Dinu Buznea în contextul colaborării cu MECIPT pentru preluarea documentaţiei care a stat la baza CENA. Eram cu toţii la Timişoara bucuroşi că Armata Română a ales MECIPT ca model şi nu CIFA 1 sau CIFA 101.
Venit în Bucureşti în 1969 am auzit despre Dinu Buznea numai vorbe bune. Ştiam că a fondat Institutul de cercetări electronice şi şi-a construit o solidă aureolă de bun manager. A fost apoi vicepreşedinte a Consiliului Naţional al Cercetării şi Tehnologiei şi pentru o perioadă de timp director general la ceea ce acum se numeşte Institutul Central de Informatică - ICI.
Prestigiul dobândit în industrie de Dinu Buznea, militar de carieră - general, a făcut ca la crearea Institutului de Tehnică de calcul să se considere că tot armata este cea mai bună sursă de manageri pentru industria electronică. Aşa că primul director al ITC a fost Florin Munteanu, şi el colonel inginer.
Numai că Florin Munteanu nu era din aceiaşi categorie cu Dinu Buznea. Extrem de serios şi de muncitor, avea însă unele carenţe manageriale, printre care şi aceea că vorbea mult şi trecea de la un interlocutor la altul fără a termina conversaţia.
În biroul său erau în permanenţă 6-7 persoane şi se ocupa totdeauna de ultimul intrat. A rămas anecdotic cazul lui Francisc Momeo, şef de laborator, care prin 1970 ajuns pe locul 5 sau 6 pe lista de aşteptare într-o discuţie a ieşit din birou şi a intrat din nou ajungând astfel să stea de vorbă primul cu directorul.
Nu a fost greu să apară o anumită stare conflictuală în care deciziile mele ca director ştiinţific să fie întârziate sau să nu fie totdeauna confirmate directorul plin. Mai grav a fost că s-a ajuns la o dispută în institut între hardware şi software!. Tocmai creasem sectorul de software din ITC şi creşterea lui se lovea de opacitatea unor şefi de laborator din sectorul de hardware care nu înţelegeau bine despre ce este vorba. Florin Munteanu era de partea lor şi în aceste condiţii am mers la ministrul coordonator cu un fel de demisie. Rezultatul a fost că a fost adus Dinu Buznea şi numit director general, Florin Munteanu devenind director adjunct peste o parte din institut inclusiv secţia militară.
Aşa a început o colaborare de mulţi ani cu Dinu Buznea, perioadă pe care o consider ca una dintre cele mai fericite din viaţa mea. Îmi amintesc că după câteva luni m-a chemat într-o seară şi mi-a spus că s-a lămurit, că sunt un 'băiat de ispravă' (era cu 19 ani mai în vârstă ca mine) şi să-mi văd de treabă, informându-l cu ce decizii iau. Decizii pe care le-a sprijinit întotdeauna..A fost perioada în care în afara consolidării sectorului de software, primul organizat în România pe baze de software engineering, am demarat crearea familiei FELIX cu calculatoarele C-32 şi C-512, apoi minicalculatoarele, finalizate cu Independent I-100 şi I-102.
Mai târziu, destul de târziu, Florin Munteanu mi-a exprimat regretul său că nu a fost atunci în anii 1970-1972 alături de mine, fiind influenţat de unii foşti subalterni.
Am continuat cu directorul Dinu Buznea o colaborare exemplară. În termeni de management a făcut ceea ce se numeşte o delegare de atribuţii exemplară. Îl informam, ştia ce se întâmplă, îmi sprijinea deciziile. Nu a lăsat însă niciodată volanul din mână. Ca manager atunci şi mai târziu am aplicat adesea ceea ce am învăţat de le el.
Prin 1978 m-a chemat şi mi-a spus că la poziţia sa de general şi de fost demnitar nu mai rezistă la frecuşul unora din minister şi că vrea să iasă la pensie şi că m-a propus să devin director general în locul dânsului. Ceea ce s-a şi întâmplat în 1978. Am avut iniţiativa să organizăm o masă festivă la Casa Oamenilor de Ştiinţă. Îmi amintesc că l-a surprins şi l-a emoţionat foarte mult.
Cred că nu numai eu, dar şi institutul şi industria de tehnică de calcul îi datorează mult pentru modul în care a condus institutul. A fost o perioadă fertilă, de afirmare a ITC şi crearea de noi produse fabricare apoi în serie în fabricile de profil. Personalitatea lui a stopat luptele intestine caracteristice multor altor institute în acea perioad ă şi a patronat un climat de muncă.
Se zicea uneori că Buznea domneşte, nu conduce, dar erau numai reacţiile unora care nu le plăcea că îmi delegase prea multe.
Militarul Dinu Buznea
Am cunoscut mulţi militari. Din motive medicale am fost declarat în facultate soldat neinstruit inapt pace, dar am lucrat în cariera mea cu mulţi oameni care au îmbrăţişat cariera armelor. Printre ei şi militari activi care lucrau în industrie pentru nevoile armatei. În ITC aveam o astfel de secţie care cerceta echipamente pentru armată. De aceea şi Dinu Buznea şi Florin Munteanu şi mulţi şefi de laborator şi cercetători din sectorul respectiv au rămas ofiţeri activ ai Armatei Române. Dinu Buznea era foarte mândru de cariera sa militară şi pe bună dreptate. A făcut războiul ca sublocotenent.
Povestea odată amuzat, că era deja general când a întâlnit un fost camarad din război care îi spunea tot timpul "Domnule sublocotenent". A recunoscut că departe de a-l corecta, i-a făcut chiar plăcere.
A trăit primii ani ca ofiţer în prima linie de luptă într-un război la care a mers ca voluntar.
Îmi povestea cândva că în contextul schimbării de regim în România a fost întrebat de ce a mers voluntar împotriva Uniunii Sovietice. Răspunsul a fost curajos şi demn de un militar: "Din trupul ţării fusese smulsă o parte şi am fost educat să-mi apăr patria".
A avansat până la gradul de general. Am remarcat la dânsul că făcea parte din acea categorie de ofiţeri români cu personalitate, cărora le lipsesc trăsăturile cazone. Nu a fost singurul. Ofiţeri superiori din aceiaşi clasă cu care am colaborat au fost generalii Victor Atanasie Stănculescu şi Nicolae Irimie, sau coloneii Nicolae Sotirescu şi Mihai Tarcea.
Omul Dinu Buznea
Vârsta şi poziţia socială îl despărţeau de mulţi dintre noi cu care colabora. Totuşi Dinu Buznea nu a marcat distanţa, ci dimpotrivă căuta să fie apropiat, să se intereseze de problemele noastre, de familie , să ne dea un sfat, să facă o glumă, să ne povestească câte un episod semnificativ din viaţa sa.
Era genul de om la care mergeai oricând dacă aveai o problemă. Încerca să o rezolve sau dacă nu putea aveai parte de un sfat bun. În toţi anii când am colaborat direct cu Dinu Buznea, mergeam relaxat şi cu plăcere la serviciu.
Oare câţi dintre noi putem spune acelaşi lucru şi despre toate perioadele din viaţa noastră. Eu cel puţin am avut parte şi de altfel de perioade.
Probabil amânam redactarea gândurilor de mai sus. Într-una din zilele săptămânii trecute însă Dinu Buznea ne-a părăsit pentru întotdeauna. A lăsat în urmă amintiri frumoase şi mult respect.