În anul 2008, în numerele 108, 109, 110 ale revistei Market Watch, a fost publicat un interviu în trei părți cu Traian (Dorin) Mihu, intitulat Fabrica de Calculatoare - Ani, Oameni, Fapte.
Perioada 1970-1980
Redacția: Traian (Dorin) Mihu a făcut parte, în 1970, din prima promoţie de absolvenţi (25) ai secţiei de calculatoare din cadrul Facultăţii de Automatică Bucureşti, fiind printre cei şapte care, în ordinea mediilor, au „prins“ posturi în Bucureşti. Fiind un student bun, a fost repartizat la unul din locurile de muncă cele mai dorite de orice absolvent al facultăţii: Fabrica de calculatoare (FCE), care la acea dată exista doar pe hârtie, ca obiectiv de investiţii. Grăbindu-se să se prezinte la post pe 10 august, la 10 zile de la repartiţie (aşa cum era oficial obligaţia la vremea aceea), a găsit aici o groapă mare şi două barăci. În clădirea învecinată, FEA, la etajul I era biroul lui Mircea Bărbulescu – inginer-şef FCE, care coordona de fapt investiţia, iar la etajul V al aceleiaşi clădiri se afla doamna Luminiţa Baltac, soţia domnului Vasile Baltac, care se ocupa de documentaţia de la licenţa IRIS-50.
Dorin Mihu: Restul colegilor au fost repartizaţi în centrele unde era nevoie de specialişti în calculatoare, pentru că în multe sectoare din industrie existau deja în 1970 preocupări pentru sistemele de calcul. De altfel, pe plan internaţional erau preocupări pentru utilizarea calculatoarelor în conducerea proceselor industriale, în controlul şi comanda utilajelor. Astfel apăruse PDP8, un mic calculator fabricat de Digital Equipment, menit să asiste procese industriale care nu aveau nevoie de sistemele de calcul mari, cum erau cele fabricate de IBM“, îşi aminteşte acum Dorin Mihu (foto), după aproape 40 de ani.
În luna septembrie a aceluiaşi an, primele două calculatoare IRIS care au sosit din Franţa, ambalate în nişte cutii mari, şi care au fost depozitate la FEA în fundul halei de asamblare, l-au găsit pe inginerul Mihu „dezamăgit şi muncind în silă“ la Atelierul CE32, într-o activitate mai degrabă potrivită pentru un tehnician. Aşa se proceda cu inginerii stagiari, considerându-se de multe ori că trebuie să înceapă întâi cu ceva practică, după atâta teorie făcută în facultate. Dar, cum primul loc de muncă nu se uită, Mihu îşi aminteşte cu precizie detalii ale acelei activităţi: „La atelierul CE32 se produceau mici echipamente de calcul cu 4 operaţii, după licenţă japoneză(*) olandeză. Aveau o memorie magnetostrictivă: o sârmă în formă de melc pusă într-o cutie şi care se comporta ca o linie de întârziere. Pe mine m-au pus să depanez aşa numitele plăci BC, de format A4, dispuse în pereche, cu strapuri de legătură, care aveau 4 bistabili pe o placă şi alţi 4 bistabili pe cealaltă placă, exact cum le desena pe tablă la curs profesorul Mircea Petrescu. La fel erau aşezate pe aceste plăci rezistenţele, tranzistorii, exact ca în desenele domnului profesor. Am reparat la aceste plăci cam o lună de zile, teribil de plictisitor“.
Frustrarea dată de o activitate mult sub ce visase să facă l-a împins pe stagiarul Mihu la prima rebeliune: „...dacă am văzut că o altă stagiară, absolventă de electronică, Doina Bozdoc, a fost repartizată să se ocupe de cele două calculatoare IRIS-50, i-am cerut şefului de secţie Mircea Brozici să fiu mutat în acest sector, ca să mă ocup de calculatoare adevărate, nu să fac muncă sub nivelul meu de calificare. Dar am avut neşansa să dea peste mine la biroul lui Brozici însuşi secretarul de partid pe fabrică, Stroia Viorel, unul mic în halat alb, pe care eu nu îl cunoscusem încă şi care, aflând de solicitarea mea, mi-a dat verdictul pe loc: „Tovarăşe Mihu, pe vremea mea, dacă aveai un loc de muncă, puteai considera că l-ai apucat pe Dumnezeu de un picior! Aşa că ia stai dumneata acolo unde te-a pus Partidul şi fă-ţi datoria!“.
Încă neînvăţat la acea dată cu stilul de conducere al omului Partidului, stagiarul Mihu avea să descopere repede şi alte faţete ale acestui Stroia, figură emblematică pentru un secretar de partid din acea vreme: lipsa de confort a tuturor în prezenţa acestuia („Se dădea alarma când intra în fabrică, fiindcă obişnuia să facă la prima oră o tură prin secţii şi ateliere“) sau incompetenţa notorie a acestuia, cu care se făcea adesea de râsul oamenilor („La o tură prin fabrică, când a ajuns în dreptul atelierului nostru, la un semnal ne-am aplecat toţi, făcându-ne a căuta ceva pe jos. Când Stroia ne-a întrebat în formula obişnuită «Ce faceţi, tovarăşi?», i s-a răspuns că «Tovarăşe secretar, ne-a căzut pe jos un spot de la osciloscop şi îl căutăm, e unul mic şi luminos». Şi atunci secretarul de partid s-a oferit să ne ajute să găsim spotul luminos...“).
Totuşi, schimbarea de post solicitată s-a produs atunci când Dorin Mihu s-a plâns socrului său, Dumitru Tutunaru, decan la Facultatea de mecanică şi şef de catedră la mecanisme, care îl cunoştea pe directorul general din centrală, Grigore Marin (un om de o altă calitate) şi care, la rândul său, l-a sunat pe Barabancea, director la FEA.
Mutarea făcută în extremis a fost benefică pentru cariera inginerului Mihu, pentru că astfel a putut fi cooptat în echipa fabricii (condusă de Călin Spiride şi Mihaela Ionescu) care a primit sarcina să pună în funcţiune cele două calculatoare IRIS-50 venite din Franţa, împreună cu echipa venită de la ICPUEC (în frunte cu Victor Megheşan, Mihai Roşu, Rigani ş.a.).
Domnul Dorin Mihu ne povesteşte cu atâta precizie despre prima mare izbândă din cariera sa, ca şi când lucrurile s-ar fi petrecut ieri: „Aceste IRIS-50 reprezentau tehnologia cea mai avansată de atunci, cu TTL-uri, cu cablaje dublă faţă cu găuri metalizate, wrapping; bineînţeles că erau erori de cablaj cât cuprinde, mai erau şi componente defecte. Punerea la punct a unui astfel de calculator dura şase luni. Echipa ICPUEC era, în mare, cea pe care am pomenit-o. Din echipa FEA făceau parte cei doi, care erau şcolarizaţi în Franţa, eu şi încă doi colegi stagiari ca şi mine, Andrei Gayraud şi Turcu Gheorghe. Echipa ICPUEC era compusă din şapte oameni, toţi şcolarizaţi câte 8 luni în Franţa; noi eram doar cinci la număr, din care trei proaspăt absolvenţi; atunci vedeam prima dată obiectele respective. A trebuit să punem mâna şi să citim pe rupte. După o lună, timp în care am parcurs manualele, ne-am apucat de treabă, pentru că era un fel de concurs: care dintre echipe termină mai repede şi mai bine. Erau nişte teste care, dacă erau trecute, calculatorul putea fi dat în exploatare. Echipa noastră a reuşit să pună prima la punct calculatorul IRIS; poate am avut şi puţin noroc, dar se spune că norocul ajută pe cei mai buni. Cel puţin, Călin Spiride şi Mihaela Ionescu erau cu totul deosebiţi“.
Fabrica de Calculatoare s-a pus în funcţiune abia la 1 ianuarie 1972, deci Mihu şi compania s-au mutat acolo la un an şi jumătate de la absolvire. Aici s-au fabricat calculatoarele româneşti, la început IRIS-50, alias FELIX C-256. După cele două IRIS-uri, care veniseră gata asamblate din Franţa, au venit în următorii doi ani kit-uri complete ce se asamblau în fabrică, li se efectuau testele şi erau date în exploatare. Dar în timpul acesta s-a lucrat la integrare. FCE avea un serviciu tehnic a cărui principală sarcină era să integreze componentele şi subansamblele venite până atunci din Franţa. S-a început cu partea de construcţii metalice, mase plastice şi, treptat, s-a trecut şi la integrarea, asimilarea şi fabricarea unor componente electronice. Între timp, IPRS-ul luase licenţa de TTL-uri; s-au mai luat nişte licenţe pentru diode, tranzistoare, apoi condensatoarele şi rezistenţele au început să vină de la fabrica de la Curtea de Argeş. De asemenea, industria românească a început să producă modulele de memorii (la Timişoara); treptat s-au asimilat transformatoarele de la sursele de alimentare, şamd. Această integrare însemna studierea şi prelucrarea în amănunt a documentaţiei componentelor respective şi găsirea unui partener din industria orizontală capabil să le producă. Uneori, pentru unele componente, subfurnizorii francezi au rămas singura variantă tehnic posibilă, atunci când ele nu puteau fi fabricate în ţară, ceea ce a prilejuit multe delegaţii în Franţa. Interlocutorul nostru, domnul Mihu, responsabil de această activitate, îşi aminteşte: „Aceste integrări au însemnat scăderi spectaculoase ale costului calculatoarelor. Au fost ani în care mergeam de 10-12 ori pe an la subfurnizorii francezi, ca să cumpărăm componente direct de la ei sau să învăţăm să le facem noi. În final, cam după cinci ani, IRIS-50 ajunsese să fie integrat cca 90%“.
S-a mers şi pe linia integrării perifericelor: imprimante, unităţi de bandă magnetică, discuri, cum erau pe vremea aceea. În 1975 s-a înfiinţat societatea mixtă Rom Control Data, unde Călin Spiride a fost numit director general. O altă cale a ieftinirii calculatoarelor a fost mutarea importurilor din Vest către Est, pentru că se înregistraseră progrese, iar aici se produceau acum componente competitive. Pe măsura atingerii unui asemenea nivel de integrare şi a scăderii preţului calculatorului, a crescut şi s-a diversificat producţia. Se fabricau cca. 35 de unităţi FELIX C-256 pe an, apoi a intrat în fabricaţie FELIX C-32, cu o capacitate de memorie mai mică şi, pe proiectul ITC-ului, s-a fabricat şi FELIX C-512. Aceste modele au fost produse în paralel pentru că ele intrau în dotarea unor obiective economice care aveau nevoi diferite din punct de vedere al capacităţii de calcul. Aceste necesităţi au determinat şi proiectarea şi fabricarea seriilor de minicalculatoare Independent (102, 104, 106) şi Coral, acesta din urmă proiectat tot în fabrică.
Perioada 1980-1990
„În perioada 1984-1987 am fabricat şi FELIX C-1024, după un proiect ITC, şi FELIX 5000, proiectat în fabrică şi din care s-au fabricat până în 1989 cam 10-15 bucăţi. Un alt proiect deosebit al fabricii a fost CORAL – VAX, finalizat în perioada 1988–1989. În 1984, la iniţiativa Catedrei de calculatoare din Politehnică, am realizat home-computer-ul HC85, pentru care m-am luptat să aibă un preţ cât mai accesibil (pentru că ni se impunea şi erau prestabilite prin plan atât cifra de afaceri, cât şi profitul fabricii). Astfel, am reuşit să aduc preţul unui HC85 de la 40.000 lei (cât era planul iniţial) la 12.000 lei. Datorită preţului competitiv, HC85 a putut fi folosit pe scară largă de elevi şi studenţi pentru iniţiere în calculatoare şi pentru realizarea a tot felul de programe aplicative. În FCE aveam cca. 700 de ingineri din toate specialităţile, eram o forţă, şi cred că puteam să facem şi un Mercedes“, îşi aminteşte Dorin Mihu.
Fabrica de calculatoare atrăsese crema-cremelor din România în ceea ce priveşte specialişti în calculatoare şi electronică. Traseul era cunoscut: cei mai buni elevi la matematică-fizică urmau facultăţi de calculatoare, din studenţii cărora cei mai buni absolvenţi veneau la Fabrica de calculatoare. Aşa s-au format aici colective foarte puternice de ingineri. Proporţional cu nivelul de tehnicitate şi inteligenţă acumulat aici s-au înmulţit, s-au diversificat şi au crescut în complexitate proiectele, temele şi sarcinile rezolvate. Domnul Mihu era în fruntea lor: „Aveam ateliere de proiectare proprii pentru maşini de facturat şi contabilizat, pentru circuite imprimate, pentru repere şi tehnologii mecanice, atelier de proiectare software. Trebuia să răspundem unor solicitări diverse atât pe parte de proiectare, cât şi de fabricaţie. De exemplu, am proiectat şi fabricat CD80, care era un fel de multiplexor pentru CFR, aparate EKG pentru medicină, dar chiar şi proiecte pentru armată (sistemele electronice de poziţionare a ţintei mobile pentru artileria antiaeriană aveau precizie de centimetri). Am realizat simulatoare pentru antrenarea tanchiştilor, a mecanicilor de locomotivă ş.a. Solicitările erau din cele mai diverse sectoare economice. De exemplu, am realizat cu ajutorul calculatorului Independent 100 un sistem electronic de comandă şi control al laminorului de la Târgovişte, pentru îmbunătăţirea performanţelor acestuia în privinţa asigurării unei grosimi uniforme a tablei laminate. FCE a fost foarte implicată în industrie.”
După 1981 fabrica a parcurs o perioadă dificilă, în care importurile de orice fel au fost tăiate. Din cauza resurselor materiale limitate, a reducerii drastice a importurilor, capacitatea de producţie nu era exploatată decât parţial. Calculatoarele se dădeau pe bază de repartiţie, cu aprobări speciale, şi se aştepta cu anii, pentru că producţia era limitată de importurile la câteva componente. „Era o situaţie inadmisibilă, la noi la poarta fabricii era zidul plângerii!”, povesteşte cu amărăciune domnul Mihu.
Una din amintirile cele mai plăcute din perioada în care a deţinut funcţia de director tehnic în Centrală se referă la implicarea sa decisivă în trecerea televiziunii de la alb/negru la color. Televiziunea Română cumpărase echipamentele pentru transmisie color, dar trebuia să se decidă pe ce sistem va emite: Secam, adoptat de ruşi şi francezi sau Pal, folosit de nemţi, pentru ca în consecinţă să se treacă la fabricaţia de televizoare pentru unul din cele două sisteme. Fiindcă se tărăgăna foarte mult această decizie, Dorin Mihu şi-a asumat răspunderea de a semna fişa tehnică de import a 10 000 de kituri de televizoare Pal din RDG. „Aşa am avut primele televizoare color (care s-au dat numai cu aprobare, la preţul de 14 000 lei) şi aşa s-a dat drumul la televiziunea color în România! Fapta mea putea fi taxată de „organele de control” ca un abuz în funcţie şi puteam fi chiar anchetat, dar nu s-a întâmplat nimic de genul acesta, nimeni nu a zis nimic!”, a relatat cu satisfacţie Dorin Mihu.
Urcuşuri şi coborâşuri în cariera profesională
În 1979, fiind şef de secţie la FCE, inginerul Dorin Mihu a fost uns director tehnic la FEPER (Fabrica de Echipamente Periferice), care îşi începuse activitatea în 1975, pentru ca după aproximativ un an şi jumătate să fie numit director tehnic la Centrala Industrială de Electronică şi Tehnică de Calcul (CIETC), devenind astfel unul dintre cei mai tineri directori de Fabrică şi de Centrală industrială. A rămas în Centrală până în 1984, având în subordine toată industria de profil: câteva zeci de fabrici, patru institute de cercetare şi proiectare.
În calitatea pe care o avea de director de centrală industrială, Traian Mihu figura în nomenclatura CC-ului. În perioada aceea, Dorin Mihu fusese propus ministru adjunct, la competiţie cu Vasile Baltac. Din nefericire, i-a fost stricat dosarul (de cadre) datorită emigrării în America a cumnatului său. Acest lucru i-a adus ulterior retrogradarea pe o funcţie de execuţie, director tehnic la Rom Control Data, unde fostul director fusese american, îşi terminase mandatul şi plecase acasă în America, „iar în locul lui am fost numit eu, cu cumnat în America!”, a remarcat domnul Mihu, făcând haz de situaţie. „Aici a fost poate cea mai liniştită perioadă din viaţa mea: aveam leafă mai mare, pentru că lucram la o societate mixtă româno-americană, programul era lejer, la ora 4 toată lumea pleca acasă. Din păcate, după numai şase luni de „boierie”, secretarul PCR de la sectorul 2 m-a mutat înapoi la FCE tot în calitate de director tehnic şi aici m-au prins evenimentele”, şi-a încheiat Mihu periplul povestirii sale din perioada dinainte de ‘90.
O lecţie de viaţă
„Eram director tehnic la Centrală, era nebunia cu reducerea importurilor, iar eu coordonam acest lucru. IPRS-ul avea câteva mii de repere care se importau şi care trebuiau asimilate, iar responsabilă era doamna Doina Didiv, director tehnic. Două luni de zile am stat zilnic, câte 4 ore pe zi, în analize pe reperele care trebuiau asimilate. Am făcut liste cu specificaţiile în faţă, am întocmit un program de integrare: ce facem în primele trei luni, ce facem în următoarele trei luni şamd. Pentru acţiunea de integrare trebuia ca pentru fiecare reper sau grupă de repere să se găsească un subfurnizor, de preferat din industria românească, capabil să fabrice şi să se încheie cu el un protocol în acest sens. Am stabilit cu doamna Doina Didiv ca, în prima lună, să ducă până la capăt operaţiunea pentru un prim lot de repere. Dar, după o lună, o sun pe doamna Doina Didiv şi îmi spune că nu a terminat şi îmi cere o amânare de încă o lună. O sun din nou după noul termen şi îmi spune acelaşi lucru, că au fost diferite probleme şi dificultăţi şi-mi cere să prelungesc termenul cu încă o lună. După câteva astfel de reveniri, m-am revoltat şi am întrebat-o la telefon totuşi de ce, după ce eu am avut atâta răbdare şi înţelegere şi am şi muncit împreună să facem acele planificări, dumneaei răspunde cu lipsă de interes şi respect la aceste sarcini. La care, doamna Doina Didiv mi-a spus aşa: „Domnule Mihu, vă învăţ şi eu ceva. Să nu luaţi pe nimeni mai bun decât poate să fie, pentru că veţi suferi tot dumneavoastră”. Asta e o înţelepciune de viaţă care mi-a folosit mai târziu.”
O colaborare între ştiinţă şi practica de producţie
„Vă mai dau un exemplu din vremea când eram director tehnic la Centrală şi răspundeam, printre altele, de reducerea importurilor pentru toată ramura industrială de electronice şi sisteme de calcul. La Fabrica de Cinescoape, unde se produceau tuburile cinescop se lucra după licenţa de la Corning Glass partea de sticlărie. În fabrică exista un cuptor mare unde se topea sticla şi de unde se turna în forme corespunzătoare, inclusiv pentru obţinerea ecranelor televizoarelor, pe care, după polisare pentru obţinerea unei suprafeţe netede, se depunea un strat fluorescent. Pentru ca sticla ecranelor să nu rezulte cu bule, ea trebuia să aibă o anumită compoziţie, să se respecte reţeta. Se făceau săptămânal analize mecanico-chimice pe probe de sticlă prelevate din cuptor şi se aplicau corecţii în funcţie de rezultatele analizelor, adăugându-se în cuptor diferite componente lipsă. Dar, după un timp, materialele prevăzute în reţetă s-au înlocuit cu altele aproximativ echivalente, de la furnizori din ţară, care însă difereau de cele importate, ceea ce făcea să se obţină o sticlă cu procent de rebut cam de 80%. Interveniseră foarte multe variabile prin nerespectarea reţetei originale de sticlă, ceea ce făcea procesul de fabricaţie să fie incontrolabil. În spatele cuptorului, de-a lungul anilor, se formase un munte de sticlă rebutată.
Soţia mea, care era profesor plin la Politehnică, se ocupa intens în acea perioadă de sisteme multivariabile. Acestea sunt nişte sisteme complexe cu mai multe intrări şi mai multe ieşiri, în care fiecare intrare sau ieşire le influenţează pe celelalte, adică exact ce se întâmpla acum în cazul fabricării sticlei pentru ecranele cinescoape, când se înlocuiau constituenţii din reţeta originală (intrările) şi sticla obţinută nu mai avea proprietăţile cerute (ieşirile).
Din nenumărate discuţii cu regretatul Dinu Savopol, care era director tehnic la Cinescoape, mi-am dat seama că problema era de competenţa celor care studiau sistemele multivariabile. De aceea, am apelat în Politehnică la profesorul Stoica Petre, care se ocupa de realizarea modelelor matematice pentru sistemele multivariabile şi care la capătul a trei luni de analiză a măsurătorilor sticlei şi a corecţiilor conform reţetei Corning Glass, a venit cu modelul matematic pentru sistemul multivariabil care era de fapt cuptorul pentru sticla de la tuburile cinescoape. Pentru realizarea acestui model matematic ca o matrice, Petre Stoica a folosit înregistrările pe 30 de ani ale măsurătorilor săptămânale de la probele mecanico-chimice ale sticlei scoase din cuptor, ale corecţiilor care s-au făcut şi ale verificărilor finale înainte de turnarea în forme a sticlei lichide. De asemenea, i-am dat specificaţiile materialelor care le înlocuiseră pe cele de import. Aşa am ajuns să fabricăm tuburi cinescop cu zero materiale din import şi cu ecrane care se încadrau în cerinţele de calitate. A fost o mare satisfacţie pentru profesorul Stoica Petre, care a aplicat teoria sistemelor multivariabile la cuptorul de fabricaţie a sticlei pentru tuburi cinescoape, dar şi pentru mine, pentru că mi-a venit ideea.
Perioada 1990-2008
Primele licitaţii de după revoluţie
„Noi am participat prima dată la două licitaţii, în asociere cu IBM, pe teme de informatizare, pe care le-am pierdut, una la Ministerul Învăţământului şi alta la Romtelecom, care era atunci al statului român. Am avut chiar sprijinul preşedintelui Iliescu, un vechi apropiat al Fabricii de calculatoare încă dinainte de 89. Cu toate acestea, fiind aici la porţile Orientului, licitaţiile le-au câştigat unii de care nu ştia nimeni,” povesteşte Mihu.
În primul an după revoluţie a fost înfiinţată Agenţia pentru Informatică de pe lângă Guvernul României, şeful acestei agenţii fiind profesorul Mircea Petrescu. Au fost date atunci o serie de hotărâri de guvern pentru realizarea unor sisteme informatice la nivel naţional. Printre cele 5 sisteme care se aveau în vedere a fost şi cel pentru evidenţa populaţiei, care la vremea aceea încă se mai ţinea pe cartonaşe, cu date limitate de suprafaţa cartonaşului, numărul acestora fiind egal cu populaţia fiecărei localităţi sau arondate unei secţii de poliţie.
Astfel că am participat la o nouă licitaţie, organizată de Ministerul de Interne, Direcţia de evidenţă a populaţiei, la care mai erau înscrişi competitori de marcă precum IBM şi încă alte 3-4 mari companii internaţionale. Fabrica de Calculatoare a participat in asociere cu un partener din Israel, aceştia fiind consideraţi experţi în evidenţa populaţiei, datorită condiţiilor istorice şi fluxurilor mari de imigranţi pe care le avuseseră în ultimele decenii, lucru care s-a dovedit inspirat şi decisiv în câştigarea licitaţiei, cu o valoare de 32 milioane USD. Relatând despre acest proiect deosebit, la care s-a lucrat 4 ani, domnul Mihu a mai menţionat că „a fost dimensionat pentru o populaţie de 50 de milioane de locuitori, luînd în calcul diaspora, Basarabia, perspectiva demografică pe câteva decenii şi chiar evidenţa decedaţilor care figurau în înregistrările pe hârtie. Erau 3 locuri în care se adunau informaţiile: la circa de poliţie de care aparţinea cetăţeanul, apoi acestea se centralizau la nivel de judeţ şi mai departe la Bucureşti. Viteza de actualizare a înregistrărilor din teritoriu către capitală depindea de nivelul tehnologic al transmisiilor la nivelul acelor ani 1993-1994. O problemă ne-a creat-o „tranziţia”, adică o perioadă de 3-4 ani în care în sistemul informatic s-au încărcat de pe fisele de carton datele populaţiei. Nou nascuţii erau înregistraţi direct în sistemul informatic. Cam prin 1998, practic sistemul informatic a preluat complet evidenţa populaţiei. Sistemul s-a dovedit deosebit de fiabil şi performant, pentru că funcţionează şi azi în condiţiile cele mai bune: în orice moment sunt accesibile datele publice ale oricărui cetăţean al României.”
Firmele lui Dorin Mihu
Imediat după 1989, Dorin Mihu a înfiinţat două societăţi mixte: Forte Computers (cumpărată de Siemens în 2004) şi Laser Computers (lichidată prin 1994) şi de asemenea, a început tratativele cu firma Telrad din Israel pentru crearea societăţii FELIX Telecom ca producător de centrale telefonice electronice după licenţă Nortel. Contractul de societate pentru FELIX Telecom a fost încheiat în 1992, la câteva zile după invazia irakiană în Kuveit. „Ca fapt divers, povesteşte Mihu, după cca o lună, dl. Irinel Columbeanu, al cărui tată era secretar general al Guvernului, mi-a propus să ne asociem cu Alcatel pentru a produce centrale telefonice, ceea ce pentru mine nu mai era posibil, pentru că deja bătusem palma cu Telrad. Aşa se face că Alcatel a ajuns la Timişoara în loc să fie la Fabrica de calculatoare din Bucureşti”.
Acţionariatul la FELIX Telecom a fost iniţial: Telrad 55%, FCE 25%, BRCE 10%, TERRA 5% (o întreprindere de comerţ exterior) şi Teleconstrucţia 5% (singura societate de reţelistică la acea dată). BRCE şi TERRA au fost cooptate în acţionariat în ideea de a avea un sprijin în schimbul valutar necesar si pentru activitatea de import-export. Societatea s-a confruntat cu mari probleme în primii ani de funcţionare, atât datorită modului în care fusese constituită cât şi inflaţiei mari din acea perioadă Capitalul varsat era de 1,3 milioane USD dar din partea Telrad de 0,7 mil. USD doar 5% erau bani, restul fiind produse la un preţ supraevaluat. Practic, participaţia Telrad în produse, de 0,7 milioane USD reprezenta o valoare reală de maxim 150.000 USD. Nici banii depuşi în bancă de ceilalţi parteneri romani nu au fost mai cu noroc: până la primul bilanţ trimestrial al FELIX Telecom suma se depreciase cu 30% datorită inflaţiei. A fost o perioadă grea din toate punctele de vedere. Pe piaţă exista competiţia unor grei precum Alcatel, Siemens, Ericsson în timp ce de Telrad şi Nortel nu se prea ştia.
Evoluţia companiei FELIX Telecom
FELIX Telecom şi-a început activitatea în 1992 cu cca 30 de oameni aduşi de la FCE, specialişti de înaltă ţinută profesională. S-a început cu centrale mici, proiecte ale lui Telrad, partenerul israelian, apoi ABX-uri, centrale de instituţie, mai mari, care erau fabricate sub licenţă Nortel.
După un an s-a intrat în legătură cu o firmă din Franţa, Pouyet, o firmă de familie, pentru conectistică de cablaje structurate. Ulterior Pouyet a fost cumpărat de Quante din Germania care şi ea, mai departe a fost cumpărată de 3M din SUA, astfel că unul din partenerii de baza ai FELIX Telecom este astăzi vestita companie 3M. Unul din proiectele importante din această perioadă a fost telefonia publică în 3 judeţe: Bacău, Covasna şi Neamţ.
În 2000 a intervenit o ruptură între Telrad – Israel şi Nortel – Canada în urma căreia firma israeliană a pierdut dreptul de fabricaţie şi comercializare sub licenţă Nortel
Relaţia noastră cu Nortel crescuse oricum independent de Telrad, care avea licenţă doar pentru câteva produse din portofoliul concernului.
În 2000 Nortel a cumpărat o firmă mare Bay Networks, principalul competitor al lui Cisco, intrând astfel pe partea de transmisii de date, pentru că pe partea de voce a fost tot timpul în primii 3 producători mondiali. Acest lucru a atras după sine dezvoltarea şi la FELIX Telecom a competenţelor pe partea de transmisie de date. Domnul Mihu, director general: „În momentul actual stăpânim cam întreg portofoliul Nortel şi avem o cifră de cca 25 milioane de Euro, pe care îi facem cu 80 de oameni. Noi suntem o firmă de telecomunicaţii, noi nu vindem cutii, avem valoare adăugată mare.”
FELIX Telecom azi, noi mari proiecte în telecom
Printre beneficiarii „selecţi” ai FELIX Telecom se numără Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (pentru care a fost realizată reţeaua ATM, cele două reţele de voce, aşa numitul TO şi reţeaua IC de colaborare), SRI, SIE, Vodafone, Orange şi Cosmote (pe partea de call-center). Call-center-ul făcut pentru Vodafone este capabil sa trateze 40 000 de apeluri pe oră, avand 1600 de agenti (3 schimburi). Relaţia cu telefonia mobilă este mai veche. În 1997, când au apărut în România, primele 200 de Base-stations Nortel de la Mobifon au fost instalate de FELIX Telecom. Un alt client foarte important a fost BRCE, transformat în Bancorex şi apoi devenit Banca Comercială Română. Dar mai sunt şi alte bănci care sunt clienţii FELIX Telecom. În sectorul energetic, Petrom a fost client pe partea de voce şi apoi şi de date, Rompetrol la fel, în general toţi investitorii americani, Banca Mondială pentru toată zona Est-Europeană, nu doar România.
Firma are acum în lucru două proiecte importante. Dorin Mihu: „Am câştigat competiţia pentru reţeaua de educaţie RoEduNet, a fost o licitaţie care s-a anulat anul trecut şi s-a reluat acum, este o reţea naţională de transmisii DWDM pe fibră optică, care constă în lasere de diferite culori pe aceeaşi fibră, la capacităţi de 40Gb/s rata de transfer şi care va creşte la 100Gb/s. Al doilea este aşa numitul proiect Schengen, cu finanţare externă şi care va furniza date publice de siguranţă, despre cetăţeni, despre fraude, liste negre şamd. Proiectul Schengen va fi administrat de Ministerul de Interne, intre sediile sale fiind necesare comunicatii de voce si de date şi de asta ne ocupăm noi. De asemenea, ne-am ocupat de tot ce a fost eveniment important la Bucureşti, inclusiv la Summitul NATO, comunicatiile de voce si de date au fost asigurate de noi, pentru miile de jurnalişti, delegaţi, diplomaţi, ataşaţi şamd din Palatul Parlamentului”.
FELIX Telecom este astăzi un reputat provider de soluţii de telecom, realizează proiecte la cheie, integrează în aceste proiecte echipamente şi soluţii de la mai mulţi furnizori, anumite părţi speciale şi customizări realizându-le o echipă de cca 40 de ingineri proiectanţi, adică cca 50% din personalul firmei, restul fiind personal de execuţie sau administrativ.
Observații
(*) CE-30 (și ulterior CE-32/33) au fost fabricate după o licență luată de la FRIDEN (Olanda); produsele japoneze au apărut ceva mai târziu [Mihai Costin].