În acest articol sunt câteva amintiri ale lui Mihai Darie, inginer la IIRUC Suceava, despre delegațiile în țară, preluate din cartea Amintiri din epoca Felix a calculatoarelor româneşti, publicată de Viorel Darie la editura InfoRapArt, în 2011.
La Tarniţa, în munţi, dincolo de Gura Humorului şi de Frasin, dincolo de Ostra, acolo unde vulturul îşi înţarcă puii era cândva, şi mai este şi acum, un combinat minier de mare anvergură pentru extragerea cuprului. De altfel, acolo este o zonă de munte frumoasă, cu pârâuri repezi şi limpezi, cu brazi înalţi de nu li se văd vârfurile, cu oameni vrednici şi căliţi în greutăţile vieţii. Zona ar fi fost nespus de pitorească, de n-ar fi fost devastată de întinsele exploatări miniere şi de mizeria adiacentă utilajelor, şantierelor, noroaielor, drumurilor desfundate.
Hardware
Ca orice colţ de ţară pe unde se dădeau bătălii socialiste pentru propăşirea patriei, şi această întreprindere trebuia informatizată, atunci când condiţiile tehnice ale mumei patria au permis-o.
Să trecem însă la fapte. S-a aprobat instalarea unui sistem de calcul M18, cu bandă cu tot, testat cu conştiinciozitate la Centrul Teritorial de Calcul Suceava, doar că mai trebuia transportat la Tarniţa şi instalat acolo. Pentru aceasta s-a stabilit o echipă, doi băieţi de la Centrul Teritorial de Calcul Suceava, iar de la IIRUC am fost trimis eu. Toate bune şi frumoase. De la Tarniţa ne-au trimis pentru transport un camion mare, cu ladă, dar fără prelată. Calculatorul M18 a fost urcat în camion, alături de unitatea de bandă, echipamentele au fost legate zdravăn într-un colţ al lăzii de camion, să nu se răstoarne pe drum. Eu m-am urcat în lada camionului, având ca sarcină să veghez să nu se dezlege frânghiile ca să se răstoarne calculatorul. S-a plecat la drum pe vreme senină, nimeni nu s-a gândit că peste o oră poate fi ploaie. De aceea nici nu s-a luat ceva de acoperit calculatorul în caz de ploaie. Pe la Humor însă, cam după o oră de mers, a început să ameninţe o ploaie dinspre munte. Şoferul şi specialiştii de la Centrul de Calcul stăteau în cabină bine mersi, nu se gândeau la ploaia care se apropia vertiginos. Dar eu, stând în picioare în lada camionului, vedeam norii negri acoperind cerul, ceea ce m-a făcut să mă îngrijorez. Un vânt rece sufla deja înaintea furtunii. Dacă ploua calculatorul, nu-l mai punea nimeni pe linia de funcţionare! Când nu am mai avut încotro, am început să bat în cabina şoferului. Acesta, contrariat, scoate capul şi zice: Ce? Care-i problema?... Vine ploaia, zic eu, va nenoroci calculatorul! De abia atunci a realizat şi el pericolul şi a început să caute o soluţie. A băgat viteză mare, căci ştia nişte hangare pe drum. Echipamentele au început să salte de la podea, din cauza hopurilor. În fine, şoferul ajunge la hangarul ştiut de el şi intră în trombă acolo, fără să mai întrebe pe cineva ce şi cum. Nu era timp de discuţii, căci chiar atunci s-a pornit o ploaie torenţială. După ploaie, am reluat drumul, ajungând într-un târziu în creştetul munţilor, la Tarniţa, la staţia de flotare a cuprului.
Aici, directorul ieşi să vadă oaspetele cel nou al informaticii sosit la casa lui. La un semn al directorului său, au apărut zece zdrahoni de mineri, care au luat în braţe echipamentele şi au plecat spre locul destinat amplasării lor care era într-o construcţie tehnică complicată, plină de scări, de conducte şi de mecanisme. Muncitorii, în exces de zel, urcau zdravăn echipamentele pe nişte scări diforme, unsuroase, metalice, în spirală, scări ce tot urcau undeva sus în clădirea aceea. Eu tot strigam în urma lor, să umble mai cu grijă, e calculator sensibil, costă milioane. Dar n-aveai cu cine te înţelege. Urcau calculatorul ca şi cum ar duce un butoi cu bere. Pe scări au început să cadă diverse capace din calculator. Vreo doi din urmă strângeau capacele căzute. În fine, au ajuns cu echipamentele sus. Au venit şi cei cu capacele recuperate pe scări. Acum treaba muncitorilor mineri s-a terminat, au plecat, iar eu trebuia să fac ca acest calculator să şi meargă, după atâtea peripeţii de transport.
După o inspecţie circumspectă, îndelungă a echipamentelor, după ce am reaşezat în conectori plăcile ieşite prin sertare, cu inima cât un purice, am decis să bag tensiune în sistem. Mare şi neaşteptată a fost surpriza că sistemul a funcţionat!
În schimb, n-a funcţionat banda. Dar asta era o altă problemă, echipa trebuia să rămână peste noapte la mineri, iar a doua zi am depanat şi banda şi am dat drumul la aplicaţii.
Aplicaţii software
Complexul minier din Tarniţa era în relaţii foarte bune cu Centrul Teritorial de Calcul din Suceava, condus de directorul Damian Popescu. Complexul minier avea bani mulţi, de care avea nevoie Centrul de Calcul. Sub conducerea agilului director Damian Popescu s-au scornit fel de fel de echipamente şi aplicaţii pentru complexul minier Tarniţa, făcute chiar la Centrul Teritorial de Calcul din Suceava.
În felul acesta, la Tarniţa s-au adunat mai multe echipamente: Centronix şi un panou original care afişa nişte parametrii din bazinul de flotaţie. Dar acest panou era conectat la calculatorul M18 printr-o placă sălbatică, stufoasă, cu multe relee şi sârme, „made in Suceava“. Centronix-ul era la o distanţă de 200 m, în Laboratorul de radiologie minerală situat chiar lângă poarta de intrare, şi era legat cu fire de M18 situat în inima acelui iad.
Asistenţa tehnică hardware
Această instalaţie trebuia să funcţioneze zi şi noapte. A mers cât a mers, până într-o zi, când aplicaţia s-a blocat. A fost apelată echipa service de la Centrul de Calcul Suceava, plus omul de la IIRUC, adică eu. Cei de la Tarniţa au trimis maşina de cu noapte după noi. Directorul de la Complexul minier Tarniţa era foarte entuziasmat de realizarea tehnică de acolo, ţinea ca la copilul lui de acest sistem M18. De aceea a trimis maşina încă de cu noapte, era nerăbdător să ştie ce s-a întâmplat.
Ajunşi acolo, ne-am apucat de treabă. Am constatat că nu se mai primeau date de la Centronix-ul amplasat în Laboratorul de radiologie. Softiştii s-au apucat să verifice programul de pe M18. Totul era bun. M-am dus la Centronix să-l verific. Centronix-ul era bun. Apoi m-am dus să verific interfaţa lui M18 cu Centronix-ul. Interfaţa era bună. Întrebarea era de ce nu merge aplicaţia?
Am măsurat cablul de legătură cu trei fire între Centronix şi M18. Am constatat că acel cablu era întrerupt. Cablul era lung de 200 de metri şi trecea prin multe cotloane, pereţi, schele, tavane. Am cerut ajutorul unui electrician al locului, care ştia bine toate cotloanele cablului, să meargă şi să vadă unde e ruptura. Muncind cumplit, electricianul vine după un timp, transpirat şi spăşit la noi şi zice că pe o porţiune de 30 de metri nu mai este cablu!
Eu zic electricianului: du-te şi spune directorului. Directorul era un om tare bun la suflet, a venit la echipa noastră după un sfert de oră, cu aer foarte vinovat şi zice: „Să mă iertaţi, a avut cineva nevoie de o bucată de sârmă mai lungă, poate n-avea nevasta pe ce întinde rufele la uscat, şi a tăiat din cablul acela. I s-a părut omului că acel cablu stă degeaba acolo, fără rost, mai subţire ca alte cabluri groase cât mâna, şi a tăiat de acolo o bucată cât socotea că îi este de trebuinţă...“
Fără comentarii!
Team Building
Era pe vremuri o echipă formidabilă la Suceava formată din câteva familii ale băieţilor de la IIRUC care deserveau Centrul Teritorial de Calcul Suceava, la care se adăugau familii ale unor băieţi mai de „comitet“ de la Centrul de Calcul. Această gaşcă a noastră umbla peste tot prin locurile mai interesante din judeţ, dar chiar şi mai departe. Doar dacă v-aş enumera câteva persoane din această echipă, v-aţi da imediat seama ce gaşcă formidabilă era: Mircea Onofrei, Nicu Bejan, Mihai Darie, Lupuşoru Dinu, Traian Canură, Nelu Gârmacea.
Expediţiile noastre predilecte erau vara, la afine, în comuna Moldoviţa. Dar se venea şi pentru zmeură, pentru hribi sau pentru ghebe.
Echipa noastră de şoc s-a deplasat într-un weekend la Moldoviţa, la afine. Tabăra generală era la casa părinţilor mei, situată undeva sus pe deal, în satul Demacuşa.
Toată echipa s-a trezit încă la cântatul cocoşului, s-a echipat de zor, şi am plecat la drum lung peste munţi, prin poieni şi păduri. După vreo 15 km de mers pe jos, expediţia condusă de mine (cunoscător al locurilor) ajunsese la destinaţie, la capătul unui pârău numit Raşcovei, pârău întortocheat, cu cascade limpezi de apă de munte, cu cale ferată din aceea îngustă, „mocăniţa“, abandonată şi ruginită. Ajunşi la destinaţie, am constatat repede că afinele au fost răvăşite şi culese de alţii în zilele precedente, nu rămăsese mai nimic. Descurajarea generală coborî pe feţele noastre, care venisem până acolo cu atâta elan. La îndemnul unuia dintre noi, toată lumea s-a aşezat la marginea unei păduri, lângă un izvor limpede şi rece, să se odihnească şi să mănânce, ca să mai uităm de supărare. Apoi, aveam de gând să mergem să căutăm măcar nişte hribi prin păduri, drept consolare.
Şi cum stăteam noi astfel – amărâţi şi îngânduraţi, în jurul unei mese improvizate întinse de soţiile din grup, iaca trece pe acolo o bătrânică mânând câteva vaci la deal. Era îmbrobodită cu o basma, cu-n suman gros, de lână, pe ea, în miez de vară, cu o botă lungă în care se sprijinea. Făcu ochii mari când văzu atâta lume în pădure aşezată pe iarbă, ca la praznic. După ce ne dădu bineţe, bătrânica rămăsese cu ochii pironiţi la unul din membrii echipei. Era Dinu Lupuşoru, inginer de la Centrul de Calcul Suceava, analist programator, care, nu se ştie de ce, îşi lăsase o barbă lungă şi întunecată, de arăta cel puţin ca un călugăr, dacă nu chiar ca un popă adevărat. Din cauză că cei din echipă i se adresau cu „părinte“, bătrâna ciuli urechile, deveni pe dată foarte evlavioasă, şi-i zise:
- Săru' mâna, părinte!... Cum de aţi ajuns tocmai pe aici?...
- Nu vezi, mătuşă, suntem cam necăjiţi, am venit la afine, am bătut atâta drum tocmai de la Suceava şi nu mai este nimic de cules! Stai cu noi la masă şi ia ceva de-ale gurii!... răspunse Dinu, cel vizat drept părinte.
Bătrânica, mulţumită de atâta atenţie din partea „părintelui“, se aşeză şi mâncă ceva prăjituri şi ce mai era. După ce toată lumea s-a ospătat şi după ce bău ceva de-şi drese vocea, „părintele“ începu a ţine o slujbă, în toată regula:
- Miluieşte-ne, Doamne, pe toţi, miluieşte, căci mare este îndurarea Ta... în vecii vecilor!...
Răsunau văile şi pădurile de glasul lui. Ce-i drept, avea un glas foarte frumos. Nici acum nu ştiu de ce nu s-a făcut popă, că avea darul preoţiei. Noi abia ne stăpâneam să nu dăm în vileag toată afacerea: ne ascundeam feţele unul după altul şi ne prăpădeam de râs în sinea noastră. Dar bătrânica, plină de evlavie, lua lucrurile în serios, era numai ochi şi urechi la slujbă. De la o vreme, am observat că bătrânica stătea în cumpănă, să zică, sau să nu zică ceva. Parcă-i stăteau cuvintele pe limbă. Poate, se gândea ea, că e păcat să nu zică ceea ce ştia, ca nu cumva s-o ajungă vreun blestem, dacă nu spune. În fine, după ce soţiile strânseseră masa, bătrânica se hotărî, dar mai mult în şoaptă şi mai ales înspre părinte:
- Eu v-aş spune ceva... dar să nu mai spuneţi la nimeni! ştiu într-un loc... dincolo de pădure, un luminiş unde sunt afine întregi, încă neatinse anul ăsta de om!...
Ne-am înveselit pe dată. Apoi bătrânica porni înainte pe o cărăruie prin pădure, iar toată echipa mergea în şir indian în urma ei. Când am ajuns la luminiş în mijlocul pădurii, bătrânica ne arată:
- Iaca, aici îs afine încă neatinse, o frumuseţe!... Încă n-a umblat nimeni pe aici anul aista! Rămâneţi cu bine... eu plec mai departe cu vacile mele! Săru' mâna, părinte!
- Sănătate multă, mătuşă Parasca!... Domnul să te blagoslovească şi să-ţi dea tot ce pofteşti!
Toată lumea nu mai putea de bucurie. După ce bătrânica se mai depărtă în pădure, „părintele“ se porni să ţină o slujbă de mulţumire pentru fapta ei cea bună, dar şi pentru vreme frumoasă, cu glas tare, s-audă şi bătrânica:ț
- Miluieşte, Doamne, pe roaba Ta Parasca, cu multă bunătate ce sălăşluieşte în sufletul ei...
Noi râdeam de ne prăpădeam, ne ţineam de burtă să nu crăpăm de râs. Şi, în timp ce glasul „părintelui“ încă mai răsuna în ecouri prelungi prin văile pădurii, echipa s-a pornit să culeagă afine. Într-adevăr, era un belşug de afine. Doar în vreo patru ceasuri umplurăm toate căldările. Ba încă am mai pus nişte pungi de celofan la gura căldărilor, de le-am vârfuit şi îndesat bine.
Aşa belşug de afine ca în ziua aceea n-am mai pomenit! Să trăiască bătrânica Parasca care ne-a dus acolo! Iată de ce este bine să ai cu tine şi un popă, chiar şi unul fals! Totul era ca acel popă să ştie să ţină o slujbă frumoasă în pădure!
Referințe
- Viorel Darie, Petre Rău: Amintiri din epoca Felix a calculatoarelor româneşti Editura InfoRapArt, Galați 2011, (arhivat local)