În acest articol sunt câteva amintiri ale lui Mihai Darie, inginer la IIRUC Suceava, despre delegațiile în RDG, preluate din cartea Amintiri din epoca Felix a calculatoarelor româneşti, publicată de Viorel Darie la editura InfoRapArt, în 2011.
Service la I-102F şi M18
Am fost trimişi doi specialişti de la IIRUC în RDG pentru service la un sistem M18, pentru 3 luni. Aveam sisteme în mai multe locuri în RDG. Aşa că ne-am stabilit sediul în Leipzig. Aveam ceva probleme când aveam de reparat un calculator în alt oraş decât la sediul nostru principal din Bitterfield. Nemţii erau punctuali din toate punctele de vedere, inclusiv cu ora de plecare acasă după program: la ora 16 pleca acasă orice suflare, era sfânt lucrul acesta! Ceea ce nouă, românilor, nu ne convenea, vroiam să mai stăm după program, să terminăm de depanat. Dar nemţii plecau, fără nici o discuţie. Atunci era neplăcut, trebuia să căutăm alt hotel, să rămânem peste noapte, pentru a doua zi. Iar noi aveam gazda deja plătită în Leipzig.
Specialiştii nemţi cu care aveam noi de-a face nu răbufneau de inteligenţă. Probabil că nu acolo trebuiau căutate somităţile neamului germanic. La concurenţă cu calculatoarele romaneşti, erau calculatoarele Robotron, care erau multe, semănau cu nişte M18. Erau la fel de bune/proaste ca şi cele româneşti. Toate aveau la bază aceleaşi tehnologii şi aceleaşi piese ruseşti.
Pe unde mergeam, pe la centrele de calcul din RDG, ne prezentam: „Wir sind Romanien Rechner Specialist!“ (noi suntem specialişti români în calculatoare). Ceea ce lămurea pe dată pe nemţii de la poartă şi ne permiteau să intrăm în întreprindere.
Odată, după o zi de muncă la Dresda, ne-am gândit să rămânem pentru a doua zi, să vizităm muzeele de aici. Trebuia să căutăm un hotel pentru dormit. De la un hotel din centru am luat adrese de la mai multe hoteluri. Toate hotelurile erau însă ocupate. Ni s-a spus că ar putea fi nişte locuri libere dincolo de Elba (o zonă mai săracă din Dresda). Ne-am dus dincolo de Elba, aşa că am început să căutăm adresele respective. Când le găseam, vedeam că erau nişte pensiuni. Nu era nimic că erau pensiuni, ne trebuia un loc de dormit cât mai ieftin. Am sunat timid la o uşă. A ieşit o femeie. Când ne-a văzut s-a tras înapoi şi a închis uşa. Ce clienţi, şi-o fi zis femeia, aşa nitam-nisam, în miezul nopţii?!... Noi tot aşteptam la uşă. După o vreme vine altă femeie la uşă, o întredeschide puţin şi zice: Nicht platz!... (nu avem locuri). Nici mansardă măcar? Nici mansardă!
Am plecat. Am ieşit în strada mare. Ne-am oprit să ne sfătuim ce-i de făcut. Am hotărât că cel mai bun lucru e să ne întoarcem în Leipzig. Am trecut înapoi Elba. În drum spre gară am mai încercat să întrebăm la un hotel. Şi acolo am primit răspunsul binecunoscut că nu sunt locuri. Am întrebat de ce nu sunt locuri? Ni s-a spus că multă lume e venită din afară, că era o aniversare a unui scriitor din Dresda. Atunci ne-am adus aminte că era multă lume pestriţă pe străzi seara. Dar poate nu ăsta era motivul. Poate motivul era că noi, românii, eram îmbrăcaţi cu cojoace şi căciuli ruseşti pe cap, ceea ce, din start, micşora şansele găsirii unui loc în hotel. Chiar am auzit în spatele nostru: Das is Russishen? Iar ruşii nu erau chiar aşa de iubiţi în Germania.
Trecuse mult de miezul nopţii când am găsit un tren care pleca spre Leipzig. Eram obosiţi, chinuiţi de foame şi de frig. Când ne-am văzut în vagoane am aţipit. Pe la ora 3 dimineaţa am ajuns în Leipzig, acasă, la căldurică. Ne-am zis: Unde-i mai bine ca acasă, în Leipzig?
Castelul de la Pirna
Am fost anunţaţi cu o zi înainte: Morgen nach Pirna! (Mâine la Pirna). Pirna era un orăşel dincolo de Dresda, într-o zonă deluroasă, aproape de Cehia, pe malul fluviului Elba. Pe dealuri erau castele medievale străvechi. Într-unul din acele castele era instalat un M18, venit din România. Sistem pricopsit, cu bandă, cu imprimantă. Banda mag- netică avea o pană veche: din când în când, nu vroia să scrie. Din gara Pirna se ajungea la castel pe un drum în serpentină. Noi mergeam pe scurtături. De sus se vedea frumos spre Dresda, pe valea Elbei. Stranie conjunctură, M18 în castel medieval! Ce treabă avea un M18 cu un castel medieval german? Ziceam deci că banda când mergea, când nu mergea. Poveste veche. Cei dinaintea noastră ne-au transmis problema şi s-au spălat pe mâini de ea. Banda aceea le-a mâncat sufletul cât au stat acolo!
Am dat drumul la bandă - nu merge. Am cerut osciloscop de la nemţi. Au adus un osciloscop. Ne-am apucat de lucru, bucuroşi că am prins momentul când defectul se manifesta. După încă vreo jumătate de oră am găsit defectul. Era o mică bobină întreruptă. Ce punem în loc? Aveţi bobină de schimb? întreabă neamţul. Nu, nu avem. Dar dvs. aveţi, întrebăm noi? Nu nici ei n-aveau. Atunci ce facem?
Românul e inventiv din fire. Pentru un specialist de la IIRUC era un fleac să improvizăm o bobină, doară câte televizoare n-am reparat noi în România! Am făcut o improvizaţie pe loc: am tăiat o bucăţică de mină de creion, am scurtat-o cât trebuia, am înfăşurat o sârmă subţire pe ea, în bucle cât mai strânse. Am pus bobina pe placă şi am lipit capetele. Am dat drumul şi banda a plecat „zeiss“.
Neamţul însă nu era cu inima şi conştiinţa împăcată: piesa nu era standard! Adică nu era de fabrică, cu parametrii garantaţi. Era îngrijorat dacă acea piesă o să ţină sau nu. Noi l-am asigurat că am făcut un calcul amănunţit ca piesa improvizată să fie aproape identică cu cea originală. Neamţul încă stătea la îndoială. „Garantieren! Sicher!“ i-am spus noi. După cuvântul nostru de onoare neamţul s-a mai liniştit. Recunosc, neamţul n-ar fi făcut niciodată o astfel de improvizaţie cum am făcut noi. N-avea însă încotro, nu erau piese de schimb, a înghiţit soluţia românilor. Aşa-i dacă intri în afaceri cu românii!
Vroiam să plecăm, dar neamţul era încă neîncrezător. Ne-a zis să mai stăm, să nu ne grăbim, ca el să testeze cât mai mult banda. Când s-a săturat de testat, a venit la noi şi ne-a spus: „Gut! Gut specialist!... Aufwidersen!“. Exact ce ne trebuia nouă, am luat repede sculele şi-am plecat la gară grăbiţi, iarna ziua era scurtă şi nu vroiam să coborâm pe întuneric acele serpentine de la castel spre gara Pirna. Dar oricât eram de grăbiţi, pe drum am mai zăbovit pe la un magazin vânătoresc cu nişte cuţite de vânătoare în vitrină. Hai să intrăm aici, să luăm două cuţite, zic eu. Colegul zice: altădată, când mai venim pe aici. Dar eu zic să luăm acum că altădată nu se ştie. Şi a fost bine că am luat cuţitele atunci, banda reparată cu bobina improvizată de noi nu s-a mai stricat, aşa că n-am mai avut ocazia să revenim la Pirna. Cuţitele de la Pirna le mai avem şi azi, spre amintire.
Data deplasării nu este prezentă în text, anul 1984 a fost aproximat de Viorel Darie.
Referințe
- Viorel Darie, Petre Rău: Amintiri din epoca Felix a calculatoarelor româneşti Editura InfoRapArt, Galați 2011, (arhivat local)