În acest articol sunt câteva amintiri ale lui Mihai Darie, inginer la IIRUC Suceava, despre delegațiile în China, preluate din cartea Amintiri din epoca Felix a calculatoarelor româneşti, publicată de Viorel Darie la editura InfoRapArt, în 2011.
Asistenţă tehnică
Era în vara anului 1983. Îmi vedeam liniştit de treburile de la serviciu. Deodată, aşa, nitam-nisam, mă trezesc chemat la Bucureşti să plec în China. Ce mai vorbă multă, mi-am făcut bagajul şi am şi plecat. Fratele meu Viorel, de la ITC - Bucureşti, deja era prin China de vreo 3 săptămâni. Mi-au ieşit ca pe bandă rulantă şi paşaportul, şi banii de delegaţie, şi biletul de avion. Ajuns la Beijing, a doua zi am fost îmbarcat într-un avion AN 24 spre Chengdu, capitala provinciei Sichuan din sud-vestul Chinei, situată într-o zonă muntoasă. Acolo, la Emei, la „South Western Jiaotong University“ era deja o echipă de specialişti români, de la FCE şi IIRUC, care se pregăteau să se întoarcă acasă. Mai rămâneau doar vreo doi, o fată de la FCE şi un băiat, Sandu, de la IIRUC.
După cum spuneam, chinezii m-au îmbarcat într-un AN 24 spre Chengdu. Aceste avioane erau notorii pentru faptul că erau vechi, cârpite şi răscârpite de chinezi în lunga lor slujire pe cerul Chinei, erau un fel de sicrie zburătoare. Mai multe avioane de acest tip se prăbuşiseră, băgând groaza în viitorii călători. Pe unde se putea, chinezii trimiteau specialiştii străini cu trenul. Dar spre Chengdu nu era încotro, numai cu avionul se putea ajunge în timp util. Iată-mă deci în avionul AN 24. Mulţumită Celui de Sus, nu s-a întâmplat nimic rău în această călătorie, decât că a durat vreo patru ore şi jumătate. Recunosc, peisajul Chinei, atât în zona de câmpie cât şi cel muntos, era superb. Luam doar partea frumoasă a lucrurilor, admiram natura. Ajunsesem la un aeroport din Chengdu noaptea. Mă întâmpină un chinez, care mă îmbarcă într-un fel de microbuz, made în China. Eu aveam un sac de plăci de calculatoare, trebuia să am mare grijă de ele să nu se defecteze pe drum. De aceea am pus sacul de plăci pe genunchi, să le protejez mai bine de eventualele zdruncinături pe drum. Imediat pornirăm la drum. Noapte, beznă totală. Am mers aşa vreo 30 de kilometri. Curând m-am convins că zdruncinăturile avionului în aer erau o nimica toată pe lângă zgâlţâiturile de pe şosea. Ce şosea, era un soi de drum plin de hârtoape din doi în doi metri. Şoferul mâna tare, parcă vroia să demonstreze ceva. Eu, cu plăcile pe genunchi, săream în sus până în tavan. Chiar şi în aceste condiţii, trebuia să am grijă ca plăcile să nu se dezintegreze, să nu le aduc făină la destinaţie. În acea noapte am ajuns doar la Chengdu unde era o filială a universităţii din Emei şi unde trebuia să ajung în final. Dimineaţa a venit repede, căci mă culcasem după miezul nopţii. Chiar dis de dimineaţă se vesti deşteptarea şi îmbarcarea către Emei. O maşină m-a dus la gară. Băiatul chinez ce mă însoţea pe tren, era unul tânăr şi vesel, vorbăreţ. Se vedea că era sărac, încălţările lui - vai de capul lor! Bunul simţ l-a făcut să creadă că e mai politicos să meargă în cuşetă cu mine cu picioarele desculţe. S-a descălţat, a adormit pe laviţă, întinzând picioarele chiar sub nasul meu. Picioarele lui nu miroseau a mir, dar, de!, aşa-i pe drum, n-am mai zis nimic.
Am ajuns într-un alt orăşel unde s-a terminat calea ferată şi de unde am luat o maşină ca să ajungem la Emei, destinaţia noastră.
Emei - orăşel studenţesc între munţi, cu stadioane, câteva bazine de înot, clădiri mari ale universităţii, de 4-5 etaje. Asta pe o parte a râului ce curgea prin mijloc. Pe partea cealaltă, puţin în pantă, câteva hoteluri şi o sumedenie de căsuţe mărunte, toate aproape ascunse în liziere de bambus. Spre apus, la câţiva kilometri, ca un perete abrupt şi întunecat, străjuia muntele Emei, vestit printre turişti cu cei 3100 metri înălţime şi mulţimea de temple pe care le adăpostea de la bază până la vârf. Acolo, la Emei, gaşca de la FCE şi IIRUC mă aştepta ca pe pâine caldă. Venise schimbul. Plecau băieţii de la IIRUC, care deja se săturaseră de acel loc. La Emei se făcea asistenţă tehnică la nişte sisteme I102 şi M18, pe lângă care s-au mai livrat o turmă de display-uri de tip DAF 2010, nişte benzi magnetice şi vreo două imprimante. Era şi o bandă TM 100 care făcea probleme din când în când şi care chinuia băieţii de la IIRUC când le era lumea mai dragă. Chinezul explica defectul: „some time is good, sometime is not good”. Băieţii de la FCE şi IIRUC nu m-au putut lămuri nici atât. Văzând că le-a venit schimbul, nu-i mai interesa nimic. Vroiau acasă. Să rezolve problemele cel care a venit! Studiind defectul, am avut norocul să descopăr hiba. Nişte jump-ere pe un formatter nu făceau contact. Din cauza climei umede tropicale, ştrapurile făcute din material prost s-au oxidat. Când făceau contact, când nu făceau. Am scos jumperele, le-am curăţat, le-am făcut lucitoare. Am dat şi cu ulei pe ele să le piară cheful de oxidare. De atunci banda mi-a dat linişte şi pace! Chinezii se minunau cum de-am găsit chestia aia aşa de repede. Erau bucuroşi.
Corectitudine orientală
La Emei s-a îmbolnăvit Sandu, colegul meu de la IIRUC. Era internat de cu seară la spital deoarece l-a pălit deodată aşa o febră mare că nu se mai putea ţine pe picioare. Eu m-am speriat şi am alertat chinezimea care s- a mişcat repede şi a venit numaidecât cu o maşină şi l-au dus la spital. A doua zi, dimineaţa, m-am dus prin piaţă să-i cumpăr ceva bun şi să mă duc să văd ce face. Am văzut nişte pepeni şi struguri la un băietan. Am întrebat cât costă. El a numărat pe degete 4 yuani şi încă ceva. Am plătit şi dau să plec. Când colo, ce să vezi? Un moş chinez, cu capul chel şi un pic de barbă sură, din capătul celălalt al pieţii, se repede ca un uliu spre noi, apoi m-a luat în primire pe mine, gesticula şi vorbea singur. Nu ştiam ce vrea şi m-am gândit că am dat de bucluc. Până la urmă am priceput că vrea să-i spun cât am plătit pe marfă. Am pus marfa pe tarabă şi cu degetul am scris în palma cealaltă cât am dat. Moşul s-a aprins şi mai tare de mânie când a văzut cât am dat. S-a năpustit fioros la băiatul acela, mai-mai să-l bată. S-au ciondănit o vreme cu străşnicie. La un moment băiatul dă nişte bani moşului. Vine moşul victorios la mine şi-mi pune banii în mână. Nu ştiam ce-i cu aceşti bani. Erau 2 yuani şi ceva mărunţiş. Moşul, prin semne, mi-a explicat cât costă, de fapt, ce cumpărasem eu. După ce mi-a dat banii, credeam că treaba se va linişti. Dar moşul s-a întors la taraba tânărului concetăţean, continuând cearta. În timpul ăsta eu am şters-o de acolo, strategic, căci cearta dintre cei doi chinezi nu prevestea nimic bun...
Evenimente artistice
Treburile deveniră liniştite. Fiind scutiţi de necazuri, eram veseli. Cumpărasem din Emei o muzicuţă frumoasă, la care începusem să exersez. Pe terasa hotelului, seara, ieşeam şi cântam la muzicuţă, fel de fel de cântece româ- neşti. Pentru chinezii din jur totul era nou. Nu ziceau nimic de gălăgia făcută de noi, ciuleau urechile. Nu mai văzuseră ei de mult străini aşa de dispuşi să lălăie.
A venit şi sfârşitul de an universitar la Emei. Am fost invitaţi ca oaspeţi la serbarea ce avea loc. Am fost duşi într-o sală imensă, în care avea loc serbarea. Începură muzicile în stil chinezesc, dansuri, recitaluri de poezii. Printre români eram două persoane cu veleităţi artistice. Eu ştiam să cânt la muzicuţă, adesea am fost auzit cântând la muzicuţă pe terasa hotelului unde eram găzduit. Şi mai era o fată de la noi care ştia să cânte frumos o mulţime de cântece. Ştiind dinainte aceste lucruri, chinezii ne-au făcut surpriza să urcăm pe scenă să cântăm şi noi la serbare. Luaţi ca din oală, ce era să facem? Noroc că aveam muzicuţa cu mine. Am interpretat o suită de cântece ba la muzicuţă, ba solo, ba împreună. Chinezii înregistrau de zor, semn că le-a făcut mare plăcere programul nostru de divertisment.
Huang Kun şi Huang Min
După cum ziceam, noi, românii, stăteam la un hotel. Acolo, la Universitatea din Emei, era un profesor renumit. El avea o fată, studentă la electronică. Au pus-o chinezii să răspundă de turma de DAF-uri de la sistemele importate din România. Curând, fata s-a împrietenit cu noi, era foarte comunicativă, juca adesea tenis de masă cu noi. O chema Huang Kun. Trecuse cam o lună de când eram la Emei. Într-o după amiază, pe când ne odihneam un pic între două seturi, i-am povestit lui Kun cum, cu un an în urmă, am fost la Shanghai la Universitatea de căi ferate, tot pentru service calculatoare. I-am povestit că lucra acolo o fată care se numea Huang Min. Numai văd cum chinezoaica Kun sare deodată în sus ca electrocutată şi strigă: She's my sister! Am rămas perplex. Huang Kun mi-a povestit mai înainte că mai are două surori, una la Shanghai şi una nu mai ştiu pe unde, dar n-am făcut niciodată legătura. Ce legătură să faci când ştii ce mare e Shanghaiul şi China? Şi mai ales câte nume încep în China cu Huang! S-a mirat şi ea, mai mult ca mine, cum a fost posibil să cunosc două surori, într-un mod aşa de întâmplător, într-o ţară uriaşă cum e China.
Odată ne-a invitat, pe mine şi pe Sandu, la ei acasă, la profesorul universitar. Ne gândeam că cine ştie ce bogăţie găsim în casa lor. Când colo, la ei, totul era dezarmant de simplu, ca la o căsuţă de munte ţărănească. Totul era extrem de modest, sărac chiar. Două camere mici şi-o dependinţă. În dependinţă era un pat pus pe ceva mai la înălţime. Acolo dormea fata profesorului universitar... cea mică, rămasă acasă. Ne-a arătat jucăriile cu care se juca cu mulţi ani în urmă.
Ne-a spus că peste câteva zile vine acasă sora ei din Shanghai împreună cu prietenul ei. Când a venit sora, a rămas cât se poate de surprinsă aflând că eu sunt la Emei. Şi eu m-am bucurat când am revăzut-o. Într-o seară am făcut un dublu mixt la tenis: Emei vs. Shanghai. I-am bătut categoric. Chinezul juca bine dar prietena lui îl cam încurca. Dincoace de fileu eram mai echilibraţi şi eram în mână cum se spune, doară erau rare zilele în care să nu ne antrenam, după masă. După câteva zile ei au plecat să viziteze pe cea de-a treia soră, undeva în alt oraş, tot departe.
Toate lucrurile aveau şi o faţă tristă. Venise vremea să plecăm din Emei. Fata profesorului se ataşase aşa de mult de noi, că nici nu-şi închipuia cum o să fie după ce plecăm noi. Când, într-o dimineaţă, chiar ne-am pregătit să plecăm, deveni tristă, mai să plângă. Până la urmă chiar a plâns şi mi-a dăruit păpuşa ei de pluş cu care se juca altădată şi la care ţinea mult. Zicea să o dau Emmei – feţita mea - care avea pe atunci 2 anişori. I-am cumpărat nişte ciocolată şi o umbrelă albastră, să aibă amintire de la mine. Asta e soarta, good by, mai venim şi altădată... niciodată!
Când m-am întors la Beijing ca să plec la Wuhan, aflasem că fata profesorului de la Emei fusese pe la Ambasada română să mă vadă. Avea ea treburi pe la Beijing. Tristeţe mare, eu tocmai plecasem în după amiaza aceea, cu trenul, spre Wuhan. Cineva de la Ambasada îi zise că Mihai a plecat, dar este Sandu, cu care eu fusesem împreună la Emei. Fata a fost foarte necăjită.
Ca să mai dreg situaţia, am scos nişte poze color făcute la Emei şi la Chengdu şi am trimis şi ei câteva. La care fata mi-a răspuns bucuroasă, zicând că ea a venit la Beijing să mă vadă pe mine, nu pe Sandu. De, ce să-i faci! Aşa e viaţa, nu le poţi împăca pe toate!... Orientalii sunt mai sentimentali din fire. E bine? E rău?
Excursie pe muntele Emei
După serbare chinezii s-au gândit să-mi ofere o plimbare specială pe muntele Emei. Doar pentru mine, ceilalţi români au fost deja, doar eu n-am fost. Dar, au mai trecut patru săptămâni de la promisiunile chinezilor până la fapte. În fine, într-o duminică, au venit chinezii, şi, pe nepusă masă, m-au luat cu un ARO „like“, maşină verde, ca să mergem pe munte. A fost foarte frumos până am intrat într-un defileu cu multe serpentine. Acolo, nu se ştie cum, şoferul a lovit o biciclistă care a şi căzut. S-a ridicat în picioare bine mersi. Doar că i s-a strâmbat roata din spate. A început un scandal, în dialectul autohton local chinez, acolo în curbă, cine-i vinovatul şi de ce. În timp ce se certau ei aşa, a venit din spate o panaramă de maşină, cu un soi de volantă în faţă, grea, cu inerţie mare. Şoferul cu volanta văzu în ultimul moment pe cei doi care se ciorovăiau, şi, ca să-i evite, a proptit măgăoaia lui de maşină în munte. Asta se cheamă deja ambuteiaj. Eu mi-am zis să cobor din ARO, cine ştie ce se mai putea întâmpla, am mers pe jos un pic mai înainte, făceam semne, ca poliţistul, să semnalez ambuteiajul. Şoferul era blocat cu accidentul. Ce să facă cu mine? Printr-o staţie primitivă, raportă incidentul la sediu. Acolo nu mai aveau maşini de rezervă. Au trimis, totuşi, după mine un autobuz mare. Cu acest autobuz nu mai puteam urca pe munte. Ne-am întors spre hotel. Mi-au promis că-mi vor reprograma excursia pe Emei altădată. Dar acest altădată n-a mai avut loc.
Dar n-am mai plătit odată?
Trecuse o vreme de la acest incident, dar până la urmă chinezii s-au revanşat. Într-o zi ne-au anunţat că dimineaţa următoare plecăm în excursie la Chengdu, pentru 3 zile. Să ne pregătim. Dimineaţa ne-am prezentat la locul de întâlnire stabilit, unde erau deja adunate mai multe cadre universitare mai în vârstă. Apoi au apărut şi studentele cu care lucram: Huang Kun de la M18 şi Peng Cheng Mi de la I100. A apărut un autobuz de vreo 25 de locuri care aproape s-a umplut. Universitarii mergeau la o conferinţă şi au folosit ocazia asta să ne mai scoată şi pe noi în lume. Cele două studente trebuia să fie ghizii noştri în Chengdu. Erau, de altfel, singurele persoane cunoscute pentru noi. Ne-am grupat toţi patru, Sandu, eu şi cele două studente, mai într-un colţ. S-a dovedit a fi singurul colţ vesel din autobuz. Cum s-a pornit autobuzul am şi scos muzicuţa şi am început să cânt. Huang Kun m-a învăţat imnul chinezesc naţional şi încă un cântec vestit de-al lor. Am prins repede melodiile şi acum ele cântau cuvintele şi eu le acompaniam. Suna frumos. Universitarii întorceau capetele şi strigau: hao, hao! Adică bine, frumos. Aveam timp destul până la Chengdu. Pe drum ne-am oprit la un han să mâncăm ceva. Ne-au servit cu nişte ciupercuţe şi alune amestecate cu verdeaţă de bambus, toate unsuroase şi lunecoase. Le fugăream mult cu beţişoarele prin farfurie până le prindeam, dar nici atunci nu era sigur, deoarece nărăvaşele ciupercuţe zbugheau chiar din preajma gurii înapoi în farfurie şi lupta se relua de la capăt. La bere era mai simplu, nu avea pe unde să fugă decât pe calea binecunoscută. Pe la prânz am ajuns la Chengdu. Oraş mare, de câteva milioane de suflete, întins pe fundul unei depresiuni, nu departe de munţii cu albe cununi de zăpadă chiar şi pe timp de vară. Oraşul era întins mai mult pe orizontală, ca un fel de sat uriaş. Doar în centru erau clădiri cu multe etaje, hoteluri şi pagode zvelte.
Ne-au cazat la un hotel din centru, noi într-o cameră, iar fetele în altă cameră, puţin mai încolo. A doua zi, fetele ne-au scos în oraş prin magazine, parcuri, temple şi pagode. Am făcut şi fotografii şi, după atâta umblătură, am flămânzit. Am intrat într-un restaurant, departe de hotel şi, când să ne aşezăm la masă, fetele ne spun că ele merg undeva în spate să mănânce fiindcă n-au voie să mănânce împreună cu străinii. Ne-am aşezat doar eu şi cu Sandu. Am comandat ce vroiam noi, apoi ele au plecat în zona chineză. Am mâncat, am băut bere pe săturate, am plătit la urmă 5 yuani. Fetele ne aşteptau de mult să terminăm, ele ciuguliseră ceva chinezării ieftine şi erau mulţumite. Le-am făcut semn de plecare şi am ieşit. Aveam încă multe drumuri de bătut. Seara, frânţi de oboseală, ne pregăteam de culcare. Dar, deodată, auzim bătăi în uşă. Ne întrebam cine să fie la ora aceea? Cu prudenţă am crăpat un pic uşa, când colo... fetele noastre. Aveau feţele foarte serioase. Le-am invitat în cameră. Stăteau în picioare, se uitau una la alta vădit stânjenite de ceva, parcă vroiau să deschidă gura, dar nu îndrăzneau. Sandu le veni în ajutor: problems? Ştiam şi noi ca şi ele puţină engleză, ne înţelegeam atât cât ne era necesar. Cu greu au deschis gura şi au început să ne explice că masa de prânz de la restaurant nu era prinsă în protocol şi că ele au plătit chelneriţei cu banii lor masa noastră. Acum au venit să le returnăm 5 yuani. Care bani? zic eu, noi am plătit la masa noastră. Totul s-a luminat: şmechera de chelneriţă a profitat şi a luat pentru masa mea şi a lui Sandu bani atât de la noi, cât şi de la fete. Dintr-o dată sfiala fetelor s-a transformat într-o explozie de ciripituri mărunte şi înfocate, în chineză, ca o bandă stricată de casetofon. Nu pricepeam nimic din ce spuneau. Numai chipurile aprinse şi ochii scânteietori trădau noua lor stare de suflet. Fără să ne mai ia în seamă, au ieşit îndărăt pe uşă, chiţcăind mărunt şi aprig.
După atâta umblătură din ziua aceea, am dormit duşi până târziu a doua zi. Ne întrebam dacă nu au fost fetele pe la uşă şi n-am auzit. Ne-am îmbrăcat şi am plecat să batem la uşa lor: odată, de două ori, a treia oară mai cu sârg. Nimic, linişte totală. Apoi mi-a picat fisa şi-i spun lui Sandu: astea s-au dus la restaurantul cu pricina să ceară banii înapoi! Cred că n-au dormit toată noaptea de ciudă şi, cum s-a luminat de ziuă, au luat-o într-acolo. Bănuiala mea s-a adeverit. Pe când ieşeam pe terasă, iaca şi fetele, dar tot bosumflate. Aţi recuperat banii? întreb eu, la sigur. Nu, că s-a schimbat tura, şi aceia nu ştiau nimic de incidentul de ieri. Plimbarea de dimineaţă însă le-a priit, arătau bine cu bujori în obrăjori...
Zic lui Sandu pe româneşte: ce facem, le dăm banii? Iar el spune: Nu! Ce suntem noi de vină? Să plătim ca proştii?
Mi-am dat seama că am făcut o greşeală, că „banii“ seamănă cu „money“ la pronunţie şi fetele s-ar putea prinde despre ce vorbim. La propunerea mea, i-am spus să luăm fetele în oraş şi să le cumpărăm ceva util şi frumos, care să întreacă suma de 5 yuani pentru fiecare, în jurul căreia se consumaseră atâtea resentimente. Într- adevăr, pentru ele, 5 yuani erau mari, se putea trăi o săptămână cu aceşti bani. După ieşirea în oraş, chipurile fetelor se luminară din nou. Spre seară, pe terasa hotelului răsunau din nou cântece chinezeşti acompaniate la muzicuţă. Vorba ceea: cele rele să se spele, cele bune să se-adune...
De la Emei am plecat spre Beijing, via Chengdu. La Chengdu am mai aşteptat 4-5 ore până a plecat avionul de Beijing. Au găsit nu ştiu ce hibă la avion. Frica pune stăpânire pe om în astfel de situaţii. Nu era de glumă, cădeau pe capete avioanele AN 24 vechi şi hodorogite. Ne-a ajutat Domnul şi ne-am văzut la Beijing fără incidente!...
La Beijing l-am găsit pe fratele meu Viorel, ce pleca a doua zi acasă, iar eu mai aveam de lucru la Wuhan.
Aşa-i dacă nu ştii să citeşti chinezeşte
La Beijing, obosit de drum lung de la Emei, l-am trimis pe fratele meu, Viorel, să cumpere ceva de mâncare, în special oţet pentru salată. Viorel s-a dus pe la supermarket-ul Friendship şi a luat ceva care semăna cu oţetul dar, fiindcă sticla avea etichetă în limba chineză, n-a putut şti exact ce este. Am analizat cu atenţie eticheta de pe sticlă, şi-am zis că nu poate fi altceva decât oţet. Am preparat salata, am pus oţet din acela în salată. Chiar am mâncat. Mi s-a părut că oţetul e de un soi mai ciudat. După câteva ore m-a apucat o febră, ameţeli, dureri de stomac. N-am putut mânca vreo două zile. După aceea, mi-am dat seama că de la oţetul acela mi se trage. Am ajuns la concluzia că sticla aceea chinezească avea un concentrat de conservant, ceva pe bază de bioxid de sulf După aceea ne-am făcut mai deştepţi, suflam şi în iaurt, nu mai luam nimic cu etichetă numai în chinezeşte.
Pâinea cea de toate zilele
Apropo de mâncare în China: când am fost la Shanghai, toate alimentele erau foarte dulci. Ne-am săturat până-n gât de mâncare dulce. M-am dus să caut ceva alimente europeneşti. Am găsit conserve de carne. Dar n-aveam pâine. Am început să caut pâine, luând străzile la rând. Întrebam în engleză: „where is bread“? Unii ziceau că nu este, alţii nu ştiau ce vreau de la ei. Am bătut multe străzi, ajungând departe de hotel. În sfârşit, la o prăvălie am dat de nişte pâiniţe albe de câte o livră. Am cumpărat vreo 4 din acelea. Mă uitam bine unde este magazinul acela cu pâine, ca să-l mai găsesc altădată. Am ajuns la hotel strigând: Ura, am găsit pâine! Un coleg a şi rupt o bucată din pâine să mănânce. Rămase cu gura plină, zicând: Asta nu-i pâine, ăsta-i cozonac, dulce-dulce! Nu merge cozonac dulce cu conserve de carne. Am mâncat acele pâiniţe dimineaţa cu ceai. După multă vreme am găsit, în fine, nişte chifle mici, scumpe, de pâine-pâine! Era o raritate în Shanghai!
Figuri proeminente la Expoziţia de la Souchow
Eram în Shanghai, asiguram service de 3 luni la echi- pamente exportate în China, unde era un I100 cu DAF-uri multe şi vreo trei sisteme M18.
Spre Shanghai avionul tremura ca o căruţă. Dinspre mare veneau nori urâţi. Aripile avionului făceau ca toţi dracii. În fine, la Shanghai, se trânti avionul pe pământ cu-n „Hup!“. Şi l-au tras repede într-un hangar.
Când ajungeai în China, cei din România nu se mai ocupau de tine. Te descurcai. Dacă-ţi trebuia ceva, apelai la chinez, el dădea telefon la ambasadă, la Stanca.
La Shanghai am fost o vreme împreună cu Adela Vlădescu de la ITC, care asigura asistenţă tehnică software pentru I-100. Eu şi încă vreo doi colegi am ieşit la alergat la ora 5 dimineaţa. La această oră erau deja mulţi chinezi ieşiţi la diferite exerciţii în parcuri şi pe străzi, simulând judo, carate. Alţii învârteau săbii de lemn, unii făceau gimnastică statică. Vedeai o mulţime de moşnegi şi bătrâne cu părul cărunt făcând mişcare fizică. Printre cei ieşiţi cu noi la sportul de dimineaţă era şi Adela Vlădescu. Era de apreciat că ea a rezistat la o alergare de circa 30 de minute!
Nu era linişte prea multă la Centrul de Calcul unde asiguram noi service la Shanghai, erau multe imprimante, benzi. Se strica ba una, ba alta. Aveam un traducător de română căruia-i zicea Siao Siu. Era o figură interesantă de om, prietenoasă, vorbea româneşte pocit, dar se străduia să avanseze. Tot întreba „cum se spune asta... cum se spune asta...“. Într-o zi mă cheamă Siao Siu deoparte şi-mi zice că trebuie să plec la Souchow, un oraş la 150 km de Shanghai. I-am zis că glumeşte, când este atâta treabă la Shanghai. Dar el nu şi nu, că aşa i s-a transmis de la Beijing. Ce era să fac? Dacă-i aşa ordinul, trebuie să fac ce mi se zice de sus. Mi-am făcut bagajul şi-am plecat la Souchow. A venit o maşină să mă ia, urc în tren, cobor la Souchow. Acolo mă aştepta cineva.
La Souchow era o pană veche, nelămurită de românii care au fost pe-acolo, la un M18. Au plimbat, degeaba, de câteva ori, nişte plăci la Beijing şi înapoi de i-au înnebunit pe chinezi. Ieşise un soi de scandal, care ameninţa comerţul cu China pe linie de calculatoare. Stanca, şef pe probleme comerciale la Ambasada Română, m-a găsit pe mine la Shanghai şi m-a trimis urgent la Souchow, ca să vadă dacă poate să scape de belea.. M-am apucat de reparat M 18. Am cerut schemele şi un osciloscop cu două spoturi. M-am pus sârguincios pe treabă. Am făcut un mic program care-mi punea în evidenţă eroarea. Atunci am mers pe scheme, pas cu pas, până am dat de ceva incredibil: un semnal trebuia să vină, şi nu venea, din panou! Panoul era singura componentă ne-plimbată la Beijing. De vină era un conector care lega panoul cu interfaţa calculatorului, avea un pin îndoit. Nu se prea vedea acel pin îndoit, nici nu se ştia de la ce manevră, în timp, s-a întâmplat. Asta era toată pana care punea în pericol comerţul româno-chinez în domeniul calculatoarelor! Am lipit acolo o sârmuliţă mică, dau drumul, totul merge fain, chiar a intrat calculatorul în funcţiune...
Chinezii nu mai puteau de bucurie. Ca atare, o doamnă care era translatoare de franceză îmi zicea: Esque vous voulez prendre du tee? Şi asta din jumătate în jumătate de oră. Iar eu îi tot mulţumeam pentru ceşcuţa de ceai, ea tot turna ceai din nou în ceaşcă. Dar asta atrase impedimentul că trebuia să merg cam des la budă. Buda asta era chiar spre stradă, foarte aproape de strada principală, un gărduleţ o despărţea de aceasta, cu cabinele orientate spre stradă, separate de marele public doar cu o portiţă joasă cam de 80 cm. Acolo, aplecat, mă vedeau chinezii din stradă. Acele paravane erau dimensionate doar pentru statura lor. Eu aveam 1,86 m şi-mi vedeau chinezii din stradă spinarea în budă. Dar m-am învăţat şi cu asta, căci pentru chinezi aşa ceva nu era un lucru ieşit din comun.
Chinezii din Souchow erau mulţumiţi: sistemul M18 mergea bine. Eu cam stăteam degeaba. S-a organizat, însă, o mare expoziţie la Souchow, cu firme adunate din toată China, cu maşini unelte cu program. Într-o zi m-au luat şi pe mine la expoziţie. Eu m-am bucurat. Ajuns acolo, am început să vizitez ce era mai interesant pe la standuri. Dar chinezii mei de la centrul cu M18 mă tot împingeau spre anumite standuri. Cu greu m-am prins că erau standurile cu firmele lor. În faţa acestor standuri, eu întrebam, chinezii răspundeau. De, ca între specialişti! Dar alţi chinezi, foarte vioi, fotografiau de zor. Ca a doua zi să apară în ziarele locale imagini şi relatări, precum că o delegaţie de specialişti din Europa a vizitat şi a apreciat foarte mult produsele lor! Atunci am înţeles de ce se purtau chinezii aşa de bine în ziua aceea cu mine. De la expoziţie m-au dus în oraş cu o maşină de lux şi m-au plimbat pe la temple, prin parc, pe la monumentele lor. În ziua aceea nu m-au mai dus la muncă.
După câteva zile, mă trezesc cu un specialist român care apare subit şi îngrijorat la Souchow. Era Vasile Bogoi, specialist vestit în cadrul IIRUC-ului. Stanca, de la Agenţia Comercială a Ambasadei Române din Beijing, căruia nu i se raportase de către chinezi că pana de la M18 a fost rezolvată, ca să nu aibă insomnii, l-a trimis şi pe Bogoi cu un sac de plăci pentru M18, ca să fie sigur că pana va fi remediată!
Eu m-am bucurat de sosirea lui Bogoi, aveam cu cine sta acolo. Bogoi avu o idee într-o zi: să cumpărăm mao-tai, băutura tradiţională chinezească. Am căutat, am găsit ceva. Zice Bogoi, asta ar trebui să fie. Ne-am dus la hotel în cameră, să mâncăm ceva. După ce am mâncat, hai să bem mao-tai. Am deschis sticla, cam pântecoasă, am turnat în pahare...
Când să bem - licoarea aceea avea gust ca de ploşniţe! Eu zic: nu beau aşa ceva! Nici lui Bogoi nu i-a plăcut. Dar am pus-o în frigider. Ce eroare! A doua zi toată mâncarea mirosea a ploşniţe. Tot frigiderul s-a împuţit cu acel miros!
Referințe
- Viorel Darie, Petre Rău: Amintiri din epoca Felix a calculatoarelor româneşti Editura InfoRapArt, Galați 2011, (arhivat local)